În limba coreeană, pentru a denumi culoarea albă, se folosește atât adjectivul hayan, care desemneză albul imaculat, lipsit de viață, de sensuri profunde, cât și hwin, care se referă la albul ce poartă în sine atât viața cât și moartea, care spune într-un singur cuvânt că uneori în spatele unei liniști aparente se află de fapt o furtună, că un zâmbet poate ascunde o mare tristețe, ca nu există pace fără de război și viață fără de moarte.
Despre acest hwin este cartea coreencei Han Kang, care, plimbându-se într-o zi de iarnă prin Varșovia, și realizând că pacea albă ce a cuprins orașul cândva șters de pe fața pământului, ascunde o mare durere, își reamintește de drama ce i-a marcat propria viață: moartea surorii sale mai mari, la numai două ore de la naștere. Un eveniment învăluit în alb, dar tocmai în acel alb mincinos, al morții. Un eveniment petrecut cu mult înainte de nașterea sa, dar pe care tot timpul l-a perceput ca fiind legat ombilical de propria-i viață. Ca și cum prin nașterea sa a căpătat viață și o parte din sora moartă la naștere. Sentimentul acesta a urmărit-o atât de pregnant încât și-ar fi dorit să-i poată împrumuta surorii mai mari propriul trup, pentru a-i reda dreptul la viață. Dar cum acest lucru era imposibil, s-a mulțumit doar cu a-și imagina cum ar fi decurs viața acesteia dacă ar fi supraviețuit celor două ore fatale. Povestea imaginată a fetiței ce nu a cunoscut decât albul scutecelor, nu și pe cel al laptelui matern, se regăsește în această carte.
Cartea albă nu spune doar o poveste imaginată, ci și o poveste reală, trăită sub semnul morții, al durerii, al neputinței, al nevoii de a acoperi totul cu albul uitării, o poveste comprimată într-un zâmbet alb, acel alb-hwin, fără de care nu se poate.