În anul 2019, editura Polirom a demarat un proiect editorial despre care aș spune că este cel puțin fascinant: colecția „Biografii romanțate”. În cadrul acestuia, câțiva autori români contemporani au primit „temă” să scrie câte un roman biografic despre o personalitate marcantă a culturii românești. Lui Bogdan-Alexandru Stănescu i-a revenit sarcina de a scrie despre nemuritorul Caragiale. Cum alege el să se achite de această misiune? Apelând la tertipul povestirii în ramă, de care se slujește doar ca o introducere în poveste.
Redactorul Eugen Straton, personajul-narator al acestei rame, primește la redacție vizita unei doamne ce se recomandă a fi strănepoata ultimei bucătărese a lui Caragiale, care, după o introducere sofisticată și trecere în revistă a unor drame de familie perpetuate pe durata a patru generații, îi înmânează acestuia un plic sigilat, aparținând lui Caragiale, pe care scria „a nu se expedia”, bănuit a fi obiectul blestemat ce a adus năpasta în familia ei. Înfrigurat de curiozitate, Eugen Straton deschide plicul. În el găsește o amplă scrisoare adresată lui Paul Zarifopol, în care marele Caragiale, presimțindu-și parcă iminentul sfârșit, își scrie, pe scurt, întreaga viață, probabil din dorința de a se debarasa de toate gândurile negre ce-i traversaseră tumultoasa existență. Scriind sub pecetea melancoliei, dar și a blândei resemnări, Caragiale retrăiește și revede prin prisma ochiului critic al senectuții, toate momentele importante ale vieții sale. Accentul cade însă pe păcatele tinereții, mai exact pe relația „cu năbădăi” dintre el și Eminescu, ce a atins punctul culminant odată cu episodul Veronica Micle, pe conflictele pe care le-a avut cu junimiștii și în special cu Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri, pe frustrările acumulate din pricina reticenței cu care i-au fost întâmpinate scrierile, atât cele literare, cât și cele jurnalistice și pe eșecurile suferite ca proprietar al mai multor berării. De asemenea, el face dese referiri și la viața sa de familie, la încercările prin care a trecut alături de soția sa, Didina, precum și la relația încordată pe care a avut-o toată viața cu primul său fiu, Mateiu Caragiale. Și pentru ca spovedania să fie completă, nu se sfiește să-și mărturisească nici tomnaticul fior de amor pe care l-a simțit, în ultima parte a vieții, față de pianista Cella Delavrancea, pe care o poreclise, din exces de drăgălășenie, Aghiuța.
Ceea ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu este modul în care a reușit să surprindă, sau mai exact cum și-a închipuit a fi fost spiritul lui Caragiale din pragul morții, altoind o presupusă melancolie, apanaj al senectuții, pe spiritul pișicheresc, dar cinic, pe care i-l cunoaștem cu toții din operele sale. Dacă nu ar fi strecurat în „scrisoare acestuia” expresii despre care se știe că nu îi puteau aparține marelui dramaturg, ca aceea în care îl numește pe Eminescu, „câine romantic”, trecându-l astfel, fulger, prin universul bolanian, ai putea fi tentat să crezi că impresionanta epistolă adresată lui Herr Doktor Philologikus Paulus von Zarifoupolus este curat autentică.
