De multă vreme mă întreb de ce promotorii Attachment/Peaceful/Natural Parenting-ului îşi caută drept „manifest” cărţi cât mai recente. Singura excepţie pare a fi Conceptul Continuum, dar impresia care îmi rămâne este că acest tip de parenting se vrea atât de nou încât cu greu îi pot fi găsiți precursori în perioada interbelică, de pildă.
Din fericire această afirmaţie este cât se poate de eronată. Sunt convins că nu puţini ar fi uimiţi de seriozitatea, naturaleţea şi afecţiunea cu care Françoise Dolto tratează fiecare subiect ce ţine de creşterea copilului. Nici un copil nu ar trebui să plângă singur, nici un copil nu ar trebui forţat să facă ce nu îşi doreşte, nici un copil nu ar trebui certat în public, iar rigiditatea pe care părinţii o caută pentru comoditate nu are loc în viaţa copiilor care nu pot creşte armonios decât dacă urmează cursul firesc al dezvoltării. Unele dintre sfaturi pot părea de-a dreptul revoltătoare – de exemplu, copiii nu ar trebui să aibă un program de masă până la şapte ani, iar cele mai multe detalii despre igienă nu ar trebui să li se impună până la doi ani sau chiar mai târziu – dar toate sunt psihologic întemeiate şi sunt rezultatul unor îndelungi, serioase şi amănunţite cercetări.
Când apare copilul are marele avantaj de a fi o lucrare pentru fiecare părinte (este, de fapt, un interviu în cadrul căruia psihanalista răspunde întrebărilor ascultătorilor) fără a utiliza un limbaj ştiinţific formal şi fără a asuma o serie de cunoştinţe de specialitate anterioaze. Cu toate acestea, cred că pentru o înţelegere cât mai clară a detaliilor care stau în spatele comportamentului copiilor, ar putea fi răsfoită şi o carte mult mai riguroasă, Dificultatea de a trăi, în care Françoise Dolto prezintă mecanismele de creştere ale copiilor şi legăturile cu dezvoltarea lor mentală, analizând cazuri reale care te pot face să zâmbeşti, dar care pot să te şi îngrozească deopotrivă.
