Marele dramaturg Eugene Ionesco are, la vârsta senectuții, o revelație impresionantă: toți misticii adevărați, indiferent de religia din care fac parte sau de confesiunea în cadrul căreia sunt botezați, îl simt pe Dumnezeu la fel. Pentru că reușesc să Îi surprindă esența. Ca o frumoasă coincidență, imediat după ce am terminat de citit „Căutarea intermitentă” a lui Ionesco, de unde am cules această revelație, am început să citesc „Calea spre Dumnezeu”, carte ce rezumă într-un mod foarte concentrat și foarte viu gândirea și trăirea lui Mahatma Gandhi, om politic dar mai cu seamă om religios.
Deși hindus prin naștere și prin devotament față de religia sa, Gandhi reușește să o elibereze pe aceasta de eticheta de religie politeistă, afirmând cu tărie credința sa într-un Dumnezeu unic, pe care însă fiecare îl numește diferit pentru că îl receptează diferit și îl simte diferit. Mai mult decât atât, acesta trasează drept linii de forță pe calea ce duce la cunoașterea lui Dumnezeu idei și practici ce îl apropie foarte mult de creștinism, dar și de celelalte religii, înțelese bineînțeles în profunzimea lor: iubirea față de aproapele, smerenia, milostenia, înfrânarea și mai ales rugăciunea – pilonii pe care se sprijină universul trăirii mistice a lui Gandhi. De bună seamă că au mai rămas și concepții diferite între gândirea lui religioasă și cea a creștinilor, iar cea mai importantă dintre acestea este concepția față de ideea unui Dumnezeu-persoană, pe care Gandhi nu o poate înțelege, rămânând tributar concepției panteiste despre un Dumnezeu – spirit, întrupat în orice ființă de pe pământ.
Dar dincolo de aceste diferențe de concepție religioasă, cartea de față poate servi fără doar și poate drept o primă treaptă spre un dialog fie numai și „în spirit” cu hinduismul și de ce nu cu oricare dintre celelalte religii.
