În acest roman Modiano îşi indreapta obiectivul chiar spre un fotograf. Pe Francis Jansen îl întâlnise în urmă cu 30 de ani, pentru o scurtă perioadă; intersecţia cu el s-a petrecut în primăvara anului 1964, într-o cafenea din Paris. Încă o făptură bizară în colecţia de fiinţe fantomatice a lui Modiano: acest fotograf, care alege să se exprime mai degrabă tăcând şi captând, cum spune el, „lumina naturală”. Fotografiile, depozitate în 3 valize, sunt singurele dovezi ale existenţei sale. Naratorul, care petrecuse un timp în atelierul acestuia, aranjându-i şi catalogându-i pozele, îl evocă acum, după 30 de ani, însă imaginea acestuia rămâne mai mult o schiţă. Ştim că, evreu fiind, a fost deportat dar a scăpat cu viaţă; ştim de prietenia cu Robert Capa, precum şi faptul că femeia pe care a iubit-o este moartă. Că nu răspunde la telefon niciodată şi că nu vrea sa fie căutat/găsit. Şi, bineînţeles, într-o zi dispare, lăsând în urmă doar o rolă de film. Atât. Tipic pentru Modiano, acest personaj, am putea spune.
Modiano ar putea fi considerat un salvator al dispăruţilor. Protagoniştii lui sunt făpturi fragile dar pline de farmec, tocmai de aceea şi câştigă, poate, bătălia împotriva uitării. Rămân mereu vii în mintea cuiva. Instantaneele memoriei naratorului, dublate de fotografiile lui Jansen, alcătuiesc aproape tot materialul acestui scurt roman. E şi greu de redat conţinutul său, cum în faţa faptelor primează stările, iar înaintea cuvintelor – tăcerile. Aici realitatea este dispersată în gânduri, mai mult presupusă parcă, decât trăită.
