Bunicii sunt dintotdeauna cei mai fascinanți oameni pentru nepoți și uneori devin și cei mai buni prieteni ai acestora. Mai ales acei bunici care au trăit la țară. Și aceasta deoarece ei știu întotdeauna o mulțime de lucruri interesante și zi după zi, trăind în preajma lor, cei mici se dezvoltă armonios și învață să acorde importanța cuvenită fiecărui lucru în parte.
Bunicul din această poveste și-a învățat nepotul să fluiere din frunză, să împletească spicele de grâu într-o coroană, să facă pietrele să ricoșeze pe apă, să facă figurine din umbra degetelor sale și multe alte lucruri interesante și mai ales utile. Într-o zi însă, nepotul descoperă un lucru care inițial l-a șocat: bunicul nu știa să citească. Asta însă nu l-a făcut să îl iubească mai puțin, ba dimpotrivă, a găsit modalitatea prin care să-și exprime dragostea și recunoștința față de acesta: l-a învățat el să scrie și să citească, așa cum fusese și el învățat de doamna învățătoare, în clasa I.
Aceasta este o poveste foarte frumoasă despre dragostea dintre bunici și nepoți, despre recunoștință și nu în ultimul rând despre faptul că niciodată nu este prea târziu pentru nimeni să învețe ceva nou sau să recupereze timpul nefructificat corespunzător la vremea lui, indiferent care ar fi motivul acestui decalaj.