Primul meu contact cu Hrabal a fost O singurătate prea zgomotoasă, iar reacția a fost aceea de tristețe voit fardată, în sensul că deși predominante erau drama personajului și de ce nu drama cărților, totuși autorul a știut să îndulcească amarul cu doze de umor bine plasate. Apoi am pus mâna pe Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, iar efectul a fost fără doar și poate de bulversare generală. A venit acum rândul mini-romanului Bambini di Praga...
     Recunosc, nu pot spune că am avut vreo așteptare anume de la această cărțulie. Am preferat să mă las surprins. Dar m-am trezit furat de o cascadă de hohote de râs. Vinovații: un măcelar cu preocupări de woodoo, un pielar-pictor-nebun, un droghist-masochist, un instructor de dans obsedat de slițul pantalonilor și nasturii cămășii, supraveghetorul unui balamuc, și bineînțeles, firul roșul, elementul ce leagă aceste stranii personaje, membri asociației de binefacere „Sprijin la bătrânețe”, în fond niște escroci capabili să îndure orice doar ca să pună mâna pe banii naivilor. Bomba vine abia la final, când se poate trage concluzia că Bambini di Praga este de fapt un roman polițist sub acoperire.
     Așadar, un medicament mai mult decât eficient împotriva tristeții și a altor maladii din aceeași familie. Sau, pur și simplu, bun când ai chef de râs pe înfundate sau pe săturate.