Scriitorul italian Paolo Cognetti, câștigător deja al premiul Strega, revine pe masa de noutăți de la noi cu un volum mixt, amestec de jurnal și ficțiune, un volum dominat însă de tema singurătății și a călătoriei pe munte. Cumva, volumul acesta anunța romanul Cei opt munți și cred că merită citite împreună.
Trecerea dinspre biografie și jurnal înspre literatură e foarte subtilă la Cognetti. Temele și obsesiile autorului sunt temele și obsesiile personajelor sale: personaje solitare, care nu se înțeleg bine cu lumea orașului și cu ritmul infernal al vieții cotidiene, personaje care fug de ceilalți oameni înspre pustietatea muntelui, căutând un refugiu care să aducă liniște și un soi de pace necesare meditației și păstrării unei minți limpezi.
Băiatul sălbatic descrie același fir narativ: personajul care dă voce poveștii, deși născut la oraș, alege liniștea unei cabane primitive, prietenia sălbăticiunilor și a altor inadaptați. Vacanța petrecută pe munte pentru a se reapuca de scris și a descoperi acea singurătate creativă nu decurge așa cum s-ar fi așteptat. Singurătatea aduce spaime și frici pe care nu le-ar mai fi bănuit. Aduce amintiri stranii din copilărie și mici obsesii care au declanșat cândva conflictul cu orașul. Între notațiile de jurnal, mici note de lectură și meditațiile asupra propriei vieți, treptat, își fac loc în poveste noii prieteni: câțiva câini de stână, niștre străini pentru care există doar viața pe munte pentru că lumea le-a oferit doar eșec și regrete, sălbăticiuni aparent fioroase, dar care dau ritm și viață pustiului.
Fără să ofere soluții și fără un fir narativ coerent, Băiatul sălbatic e o carte-șantier care pregătește viitoarele proze. Un exercițiu de regăsire și de reîntoarcere către sine pentru a putea apoi să scrii despre lumea ta și despre ceilalți.
