Austerlitz este numele celui pe urmele căruia suntem conduşi în această carte. Care este ficţiune şi nu chiar, căci genurile şi stilurile se confundă atât de mult, încât se pierd graniţele, rezultând o proză ireal de frumoasă într-un discurs foarte poetic.

Austerlitz, profesor de istorie a arhitecturii, capabil să vorbească ore întregi despre trecutul unor clădiri/oraşe/gări, îşi ignoră propria istorie. Nu îşi cunoaşte originile şi nu are amintiri mai devreme de vârsta de 5 ani, când s-a trezit brusc în Anglia, în casa unui pastor. Până într-o zi când o frântură din conversaţia unor străini îi trezeşte memoria afectivă. Ca să-l salveze de germanii nazişti care invadasera deja Praga, părinţii lui (evrei) l-au trimis cu un transport de copii în Anglia.

Pentru a nu mai fi un străin în propria lui viaţă, Austerlitz merge în Praga să descopere acolo urme ale lumii din care fusese izgonit de mic copil. Aşa cum, ulterior războiului (WWII), Europa şi-a îngropat mai mult sau mai puţin trecutul, tot astfel şi-a refuzat şi Austerlitz cunoaşterea acestuia până în ultima parte a vieţii.

Nu o să vă loviţi aici de clişee asociate perioadei naziste/asupririi evreilor, dar o să aflaţi cum percepe acest subiect un german (Sebald) într-o ţară în care s-a tăcut foarte mult pe această temă (Germania).