Noul volum de versuri al doamnei Nora Iuga poate fi privit la o primă lectură ca un omagiu adus Mișcării Dada cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea acesteia. Poeziile ce alcătuiesc acest volum sunt mici bijuterii dadaiste, construite prin asamblarea unor imagini aparent fără nicio legătură între ele. Dar cum rolul dadaismului nu a fost acela de a decupa și lipi imagini și cuvinte, ci de a deștepta spiritul liber în artă și viață, precum și contracararea absurdului din viață prin absurdul în artă, tot așa și poeziile doamnei Nora Iuga din acest volum au un puternic subtrat existențialist.

În acest volum atrage atenția folosirea „tehnicii punctului”, acest semn de punctuație ce exprimă incontestabil sfârșitul: sfârșitul unei idei, al unei acțiuni, al unui gând. Iar poeziile acestea sunt pline de puncte. Câte două-trei puncte într-un singur vers. Între ele, imagini. Stranii, aparent fără niciun înțeles. Tehnica aceasta îmi dă senzația de imagini estompate, de amintiri neclare pe care parcă le cauți în memorie încercând să recompui puzzle-ul vieții trăite. Dar oare sunt amintirile atât de vechi? Sau, mai degrabă, sunt amintiri pe care ai vrea să le fi uitat dar continuă să te invadeze indiscret? Altfel, de unde atâta cinism și durere în versurile acestea: „seara, mototolesc ziua în pumn. o pun pe foc./ nu scoate flacără. sfârâie. exact ca o cârpă./ a frecat cimentul măcelăriei. acolo s-a comis/ un viol. umbrele s-au oprit. n-au intrat/ în trecutul lor. sunt niște haine. călcate-n picioare./ de unul care fuge prin întuneric. cu mâinile întinse./ deasupra ca orice bec. inima. de tăcerea ei atârnă”.

Să fie oare acest volum de versuri al doamnei Nora Iuga un recurs la memoria proprie, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 85 de ani? Să fie un surogat pentru celebrele memorii pe care toți marii artiști le pun pe foaie la vârsta senectuții? Sau este doar artă obiectivă camuflată în spatele eului poetic subiectiv? Dacă este sau nu memorialistică în vers alb, noi nu vom ști-o poate niciodată. Dar, dincolo de aceasta, propun să ne bucurăm de acest regal de poezie ce concentrează în sine, la nivel estetic, întreaga poezie modernistă românească: simbolismul cu tot cu Bacovia, dadaismul, intertextualismul, mizerabilismul, douămiismul, suprarealismul și, la loc de mare cinste, Gellu Naum cu a lui Zenobie cu tot.