Spre sfârșitul anului 2015, editura Tracus Arte a demarat un proiect editorial ce se impunea de multă vreme, și anume reeditarea operelor lui Cristian Popescu sub forma unei integrale. Primul volum din Opere s-a numit Familia Popescu și a cuprins primele două volume de poezie ale autorului: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988). La jumătatea acestui an a apărut și cel de-al doilea volum al Operelor, intitulat Arta Popescu, cuprinzând volumul omonim, publicat inițial în anul 1994.
Volumul Arta Popescu este structurat pe două secțiuni majore: Ce mai face Arta și Moartea mea din flori. În cel dintâi, poetul realizează o serie de eseuri confesive despre artă, scrise sub forma unor poeme în proză a căror personaje principale sunt fie arta – personalizată sub chipul unei iubite din popor, fie Însuși Dumnezeu și ai lui înger-îngerași, caz în care gândurile poetului se metamorfozează în psalmi postmoderni mustind de oralitate citadină, acesta stând la taclale cu Dumnezeu cum ar sta cu un vechi prieten la o bere. Cu această abordare aparent golănească Cristian Popescu ar putea fi acuzat, de către spiritele ultra-sensibile-religios, de blasfemie. Dar nici urmă de așa ceva. Căci prin crearea acestui climat de familiaritate extremă cu divinitatea poetul nu face altceva decât să propună cititorului un Dumnezeu mult mai apropiat de oameni și de nevoile lor curente, pământești. Ca și cum Rugăciunea domnească s-ar concentra în cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Fapt perfect previzibil, dacă ținem cont de faptul că, istoricește vorbind, poetul descrie în aceste poeme în proză o perioadă din viața românilor dominată de nesiguranța zilei de mâine.
Cea de-a doua secțiune a cărții, Moartea mea din flori, este o veritabilă comedie neagră redactată tot sub forma unor poeme în proză de factură postmodernă. Poetul lasă să se înțeleagă că își simte apropiatul sfârșit (cartea apare în 1994, iar el moare la începutul lui 1995), dar nu se lasă doborât psihic de această presimțire sumbră, ci adoptă atitudinea cathartică a ciobănașului moldovean din Miorița: privește moartea în față, cumva cu dragoste, ca pe o iubită menită să-i împlinească destinul, sau măcar să-l elibereze din chinul vieții trăite într-o societate neconformă cu valorile sale. Poemele abundă de umor negru, de haz de necaz. Apare din nou Dumnezeu, dar de data aceasta Acesta stă la taifas cu Sfântul Petru, hotărând să-i dea poetului în grijă rubrica Decese de la ziar. Poetul devine astfel specialist în necroloage non-conformiste.
