Debutând sub zodia poeziei suprarealiste a lui Gellu Naum, romanul Animalul inimii se desfășoară de la început și până la final sub forma unui amplu poem în proză, în care personajul principal este însăși poezia, folosită atât ca armă, cât și ca scut, de către patru tineri români de etnie germană împotriva terorii pe care Securitatea românească din timpul regimului comunist o asmute asupra lor asemenea unui animal de pradă. Iar în fața unui asemenea animal, însăși inima, pentru a putea lupta, dezvoltă în sine un animal. Iar acest animal al inimii este frica, ce se manifestă, atât ca precauție, cât și ca forță ce-i mână pe cei patru tineri către o vașnică ofensivă anti-sistem, manifestată sub forma unei sfidări continue.

„Tu, cu șvăbescul tău animal al inimii” este refrenul acestui poem eroic, ce surprinde în sine toate elementele constitutive ale acestei provocări: dârzenia șvăbească (nemțească) ce acționează ca platoșă pentru frica inimii, precum și poezia ce vine să camufleze frica și să-i dea energia vitală de care are nevoie pentru a rezista.

Finalul romanului aduce cu sine, nu vreo încheiere a poveștii, ci o deschidere a unei dileme ce a făcut istorie în epoca de tristă amintire, și nu numai. Cine e mai mare: libertatea fizică sau libertatea de conștiință?...