Pentru cititorii lui Roberto Bolaño, Amuleta înseamnă reîntâlnirea cu câteva personaje din celebrul Detectivii sălbatici. În fond, Amuleta e mai degrabă o nuvelă, desprinsă cumva din Detectivii sălbatici. O nuvelă de o sută şi ceva de pagini, centrată pe un singur personaj, construită ca un monolog al acestui personaj pe care îl cunoaştem deja. Este vorba de Auxilio Lacouture, cunoscută ca mama poeziei mexicane şi devenită celebră pentru forma de rezistenţă împotriva politicului, mai precis pentru gestul de a rămâne baricadată într-una dintre băile Universităţii Naţionale Autonome din Mexic, timp în care armata invadase clădirea şi arestase deopotrivă studenţii şi profesorii.

Întreg micro-romanul se învârte în jurul acestui eveniment din septembrie 1968, ca un referen al vieţii lui Auxilio, o viaţă precară, deseori la limita subzistenţei, dominată de servicii pasagere, unele având mai mult sau mai puţin de-a face cu Universitatea şi studenţii ei. Auxilio e o tânără uruguayană ajunsă în Mexic pe urmele poeţilor săi din underground-ul cafenelelor. Viaţa sa e un periplu continuu între cafenele, beţii, discuţii nesfârşite despre artă şi literatură în locuinţe mai mult sau mai puţin ospitaliere, relaţii întâmplătoare şi o nesfârşită jenă de a povesti deschis cu ceilalţi din pricina celor 4 dinţi lipsă din faţă. Prinsă între underground-ul artistic mexican şi puterea politică, viaţa lui Auxilio e marcată de coşmarul luptelor militare din anul 1968. Acest conflict devine subiectul central, povestea-amuletă a memoriei, la care Auxilio va reveni de fiecare dată în momentele sale de criză sau singurătate. O buclă închisă din care mulți nu au reușit să evadeze și nici personajele lui Bolaño nu par să aibă un destin mai promițător.