Stefan Zweig este, cel puțin pentru mine, autorul obsedat de obsesiile oamenilor. În fiecare dintre lucrările sale, sau cel puțin în cele pe care le-am citit, analizează cu maxim de atenție psihologică cazuri de oameni cuprinși de obsesii furibunde, iraționale, ce îi aruncă în pragul nebuniei și chiar al morții. În volumul acesta sunt aduse la un loc două povestiri ce au în comun, atât analiza obsesiilor cât și faptul că ambele povestiri se desfășoară, în parte, pe vapor. Ceea ce poate fi interpretat ca o metaforă a faptului că viața este în sine, sinuoasă ca valurile mării.

Amoc spune povestea unui doctor refugiat în Malaysia din cauza unei fraude pe care o săvârșește de dragul unei femei căreia nu-i putea rezista. Ajuns în inima Orientului, el va cădea pradă amocului, o formă de nebunie provocată de factorii climatici locali. Iar ținta nebuniei sale va fi tot o femeie. Ceea ce ridică întrebarea justificată dacă amocul a fost provocat de vânturile Asiei sau de furtunile interioare ale nefericitului doctor.

Obsedatul pune față în față două destine complet diferite, pe care le leagă totuși obsesia pentru jocul de șah. O nuvelă cu un uriaș impact psihologic, dar și cu un puternic substrat istoric, care obligă cititorul la un efort dublu, întrucât el va trebui să urmărească cu aceeași atenție ambele figuri descrise și să empatizeze cu amândouă în mod egal, pentru a putea înțelege cu adevărat drama fiecăruia. O poveste în care nu se opun un personaj pozitiv și unul negativ, ci două personaje condamnate la supraviețuire, ambele legate cu noduri marinărești de jocul de șah, acest „artificiu” pe care niciunul nu îl iubește cu adevărat, dar fără de care niciunul nu poate trăi.