Trebuie să recunosc că n-am crezut în laudele aduse lui Margaret Atwood, așezând-o în aceeași categorie cu o seamă de scriitori contemporani arhi-apreciați de un segment atât de larg de cititori, încât toată discuția în jurul meritelor lor creative capătă, în mintea mea, un aer pronunțat de neverosimil și exagerare. Până când am citit Alias Grace. Atwood reia povestea unor crime reale petrecute la mijlocul secolului nouăsprezece în Canada și a presupusei criminale Grace Marks, condamnată inițial la moarte, iar apoi încarcerată până la grațierea ei, cu douăzeci și opt de ani mai târziu. Alias Grace se desfășoară pe trei planuri de relatare, primul fiind vocea lui Grace, fie în dialog, fie într-un incert monolog interior, al doilea – povestea, la persoana a treia, a doctorului Jordan, un tânăr psihiatru care o intervievează pe aceasta, și un al treilea plan, al mărturiilor, articolelor și documentelor legate de cazul real. Citind acest roman, am avut impresia că mi se pune în față un puzzle complicat, în care soluția avea să-mi aparțină mai înaintea dezvăluirii ei, iar această senzație, de a fi pe punctul descoperirii, m-a urmărit pe parcursul întregii lecturi, angajându-mă într-un joc cu textul și cu mine însumi, cum nu mi s-a mai întâmplat de mult. Iar dincolo de întrebarea, până la urmă, simplă : “A fost Grace Marks o ucigașă?”, dincolo de ea, așadar, avem de-a face cu teme mult mai complicate, care merg de la întelesul conceptului de vinovăție, la profunzimea psihicului uman și a multiplelor sale forme de culpabilizare/deculpabilizare, și multe altele. Și toate acestea au alcătuit pentru mine, cel puțin, cea mai antrenantă lectură din ultima vreme.
