Nu puțini scriitori sau scriitoare reușesc să transforme „luptele zadarnice” ale vieții sau „loviturile de grație” pe care le primim într-un mod subtil povestit, ca într-o „perfecțiune simplă” a ceea ce devine de neînțeles în propriile vieți. Sensibilitățile fiecăruia dintre noi se nasc din lupta viciilor cu virtuțile, din lupta celor împlinite cu cele neîmplinite, din loviturile date de nesiguranța și frica noastră, de întâmplările care ne marchează. Cu toate acestea, curajul trebuie să aibă întâietate. La fel se întâmplă și cu cele două romane ale lui Marguerite Yourcenar.
Cele două personaje principale, Alexis și Eric, dau dovadă de curaj când își „inspectează” viețile, când și le povestesc, când descoperă că dorințele și căutările au zădărnicia lor. La urma urmei, te întrebi la ce bună viața și sentimentele? Cu ce ne ajută cuvintele sau amintirile? Toate acestea necesită un dialog interior, un dialog cu lumea, care ne ajută să depășim propriile drame.