Nu multă lume știe că marele dramaturg Eugene Ionesco a fost și un împătimit al picturii. Spun un împătimit, întrucât, chiar dacă nu a reușit să se impună în panteonul marilor pictori, fiind nevoit să se mulțumească, la nivel de recunoaștere, doar cu două, trei expoziții pasagere, modul în care s-a dedicat el picturii a fost unul plin de patimă. A pictat, așa cum a și scris, ca și cum fără pictură sau scris ar fi murit, ca și cum în actul de a desena sau de a scrie își afla sensul întreaga lui viață. Nu a pictat la voia întâmplării, deși desenele sale emană o puternică naivitate, ci a dezvoltat o întreagă filozofie în spatele fiecărei planșe pe care a pictat-o sau desenat-o. A suferit cu fiecare contur pe care l-a trasat și cu fiecare tușă pe care a îngroșat-o pentru a-și exprima mai bine trăirea și concepția asupra lumii, vieții și artei.

Placheta aceasta, Albul și negrul, a rămas mărturia peste timp a acestor zbateri artistice și existențiale. În cuprinsul ei puteți admira o serie de desene inedite, însoțite de explicațiile sale, precum și o întreagă pledoarie închinată celor două non-culori, albul și negrul, care la Ionesco prind viață și au destine de sine stătătoare. Să fie oare pictorul Ionesco altul decât dramaturgul Ionesco? Eu aș zice că și da, și nu. Veți afla de ce, citind această cărțulie incredibil de vie.