Abu-Hasan era unicul fiu al unui negustor din Bagdad, care până la vârsta de treizeci de ani îi fusese foarte credincios tatălui său, neieșindu-i niciodată din cuvânt. Tatăl însă, îl ținea foarte din scurt, și nu îi dădea niciodată mai mulți bani decât i-ar fi fost necesari pentru strictul necesar, fiind un negustor din cale-afară de chibzuit. După moartea bătrânui său tată, Abu-Hasan, care pe de o parte tânjea să își facă și el mici plăceri, iar pe de altă parte, ținea și la banii tatălui său, s-a hotărât să își împartă averea moștenită în două părți egale, apoi pe una a folosit-o cu cap, investind în noi negustorii care să-i aducă profit, iar pe cealaltă și-a oprit-o pentru distracții. Dovedindu-se larg la pungă, și-a câștigat repede mulți așa-ziși prieteni, cărora le plăcea să bea și să mănânce pe banii lui Abu-Hasan. Dar când punga destinată distracțiilor s-a golit, toți acești falși prieteni s-au risipit care-ncotro, nemaivoind niciunul să știe de binefăcătorul lor. Acest lucru l-a mâhnit pe Abu-Hasan, care nemaisuportând să stea singur la masă, s-a hotărât să invite la sine, în fiecare seară, câte un străin oarecare, venit cu treburi în oraș, să îl ospăteze din belșug, să îi dea găzduire peste noapte și apoi să-l lasă să își vadă de drum. Așa se face că într-una din seri, l-a invitat la cină pe însuși califul Harun-al-Rașid, care se deghizase în negustor pentru a vedea cum se poartă supușii lui. Din vorbă în vorbă, Abu-Hasan i s-a plâns acestuia că în mahalaua lor, imamul, în loc să își facă datoria de preot și să slujească lui Alah și oamenilor, se ține de bârfe și intrigi cu cei patru ctitori ai geamiei, băgând astfel zânzanie între mahalagii, ba chiar i-a spus că dacă el ar fi calif, fie doar și pentru o singură zi, ar da poruncă să fie aspru pedepsiți bârfitorii. Adevăratului calif i-a plăcut atât de mult cum a judecat lucrurile Abu-Hasan. Așa că spre ziua, când era deja adormit, i-a pus un somnifer în băutură, l-a adormit de tot și l-a dus la palat, culcându-l în patul său. Iar a doua zi, Abu-Hasan a fost făcut să creadă de către slujitorii califului că el este adevăratul calif. Cum s-a comportat acesta în noua lui demnitate și care au fost urmările modului în care și-a folosit puterea și judecata, rămâne să descoperiți singuri. Nu voi mai spune decât că povestea lui Abu-Hasan va lua de pe acum mai multe întorsături de situație, care mai de care mai interesantă, la finalul cărora el va rămâne însă cu inima fericită. 

Abu-Hasan nu este singura poveste fantastică scrisă de I.L. Caragiale, dar este singura care se desfășoară în lumea arabă, ceea ce îi oferă un aer exotic. De unde pasiunea lui Caragiale, grec la origine, român prin formare și un pic neamț prin adopție, nu se poate spune exact, dar modul în care acesta reușește să înglobeze în povestea sa detalii specifice lumii arabe, ne lasă să înțelegem că nu era câtuși de puțin străin de aceasta.