Gregoire este un băiețel foarte iscusit. Asta doar când vine vorba de meșterit diverse lucruri. În rest, la orice materie de la școală, la tot ce presupune memorie și gândire analitică, este total pe dinafară. Și nu că ar fi leneș, ci pur și simplu nu îi place să învețe nimic din ceea ce presupune teorie. Asta îl va ajuta, firește, să rămână repetent de două ori în școala generală. Ceea ce coincide cu un stigmat de zile mari din partea tuturor, inclusiv din partea familiei, care pare să fi obosit să încerce să-l mai înțeleagă. Este adevărat, că nu toată familia l-a pus la stâlpul infamiei. Bunicul Leon, cel de la care a și moștenit dragostea pentru lucru manual, i-a fost alături întotdeauna. Tot el a fost și singurul om care l-a ajutat pe Gregoire să se autodepășească și să înțeleagă că, vrei-nu-vrei, trebuie să treci cu bine și prin școală pentru a reuși în viață.
35 de kile de speranță este o cărțulie ce poate fi înțeleasă în fel și chip. Un copil leneș va spune după lectură: vezi, mamă, nu e nevoie să învăț atâta ca să trec prin viață. Ar fi suficient să știu să meșteresc câte ceva! Ceea ce nu ar fi întru totul greșit. Deși, eu acum bat câmpii degeaba. Un copil cu adevărat leneș nu ar citi cartea asta nici bătut. Iar unul cu ceva tragere de inimă și cu ceva zvâcnire de minte, o va înțelege cu siguranță corespunzător.
Dar dincolo de această dilemă, cartea pune în discuție și o altă problemă, mult mai importantă: modul în care se raportează părinții la problemele reale ale copiilor lor. Și nu doar părinții, ci și profesorii. De aceea aș recomanda cartea aceasta mai degrabă acestora. Că nu strică să mai învețe și ei câte ceva.
