Pluralismul politic este una dintre valorile fundamentale ale democrației. România, revenind la democrație după 22 decembrie 1989, a îmbrățișat cu entuziasm această piatră de temelie a democrației, fără de care nu se putea opera practic nicio schimbare politică autentică în țara ce tocmai ieșise de sub jugul dictaturii comuniste și al partidului unic. Și totuși, nu cumva am avut de-a face cu prea mult entuziasm?
Lucrarea de față listează câteva sute de partide înființate din 1990 până în 2014. Mare parte dintre acestea, partide înființate la limita legalității din punct de vedere al numărului de membri fondatori. Cam care ar fi fost șansele reale pentru un partid mic să câștige niște alegeri, fie ele și locale, într-o țară în care partidele mari încă dețin monopolul inclusiv în comunitățile rurale, ca să nu mai vorbim de „marea politică” desfășurată la nivel național? Aproape nule. Și aproape nule au fost și faptele politice ale acestor partide. Și atunci ne întrebăm, cu stupoare: cui au folosit aceste partide mici?
Dincolo de faptul că această broșurică stârnește din plin tipic românescul râsu-plânsul, ea spune foarte multe despre modul în care ne raportăm noi, românii, la fenomenul politic românesc. În primul rând, suferim de o lipsă crasă de luciditate. Mulți au impresia că se pricep atât de bine la politică încât ar putea ei singuri (sau aproape singuri) să facă mai mult decât fac giganții. Fiecare dintre aceștia își imaginează că pot schimbe soarta țărișoarei lor dragi, peste noapte. Ori, niciodată nu se va întâmpla asta.
În locul acestei explozii de entuziasm ce trece cu tăvălugul peste biata luciditate atât de necesară, ne-ar fi de mult mai mare ajutor, o minte limpede și o coloană vertebrală ceva mai proeminentă, care să ne determine să luăm politica mai în serios, iar la următoarele alegeri să dăm dovadă de o mai bună implicare civică.