Mircea Zaciu (27 august 1928, Oradea – 21 martie 2000, Cluj-Napoca) este un important critic şi istoric literar român. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj (1952) şi doctor în Litere (1967), a fost decan al aceleiaşi facultăţi între 1962 şi 1966. În perioada 1967-1970 a fost şeful Catedrei de literatură română contemporană şi teoria literaturii, lector la Universităţile din Köln, Bonn si Aachen, unde a predat limba şi literatura română. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1956), din al cărui Consiliu de Conducere a făcut parte timp de trei legislaturi, membru în Comitetul Director al Uniunii între anii 1990 şi 1995, a devenit membru de onoare al Academiei Române (1997). Din 1972 până în 1985, a coordonat colecţia „Restituiri” a Editurii Dacia. A debutat în ziarul Ecoul, cu un medalion despre Duiliu Zamfirescu (1944), şi cu proză în revista Flacăra (1948). Scenariul Amiaza unei revoluţii reprezintă debutul editorial (1954).
Volume: Ion Agârbiceanu (1964; 1972); Nuvela românească (1965); Masca geniului (1967); Glose (1970); Colaje (1972); Ordinea şi aventura (1973); Bivuac (1974); Lecturi şi zile (1975); Teritorii (1976); Alte lecturi şi alte zile (1978); Lancea lui Ahile (1980); Cu cărţile pe masă (1981); Viaticum (1983; 1998); Jurnal, I-IV (1993-1998); Clasici şi contemporani (1994); Ca o imensă scenă, Transilvania... (1996; 2018); Scrisori nimănui (1996); Departe, aproape (1998); Jucătorul de rezervă (2000); Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, îngr. şi pref. Maria Cordoneanu (2003); Mircea Zaciu, Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000), o carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad (2015); Interviuri (2007). În colaborare: Cu bilet circular. O antologie posibilă a schiţei româneşti, pref. edit., Cluj-Napoca (1974); Scriitori români. Mic dicţionar (1978); Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu (1982); Liviu Rebreanu după un veac (1985); Dicţionarul scriitorilor români, I-IV (1995-2002); Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000).
