Opere II. Sara. Tobit. Fric

"Scriitor sint cind imi iau concediu de la gazeta. Asta e marea contradictie: jurnalistul nu-i lasa timp scriitorului sa scrie fictiune."

"Unele personaje sint chiar reale, atestate istoric. Dar sint foarte obscure. De exemplu, in Sara, multi nu au priceput ca jumatate din personaje sint atestate istoric. Dar ele sint obscure, au facut si lucruri ciudate, de aceea si par foarte excentrice, par inventate. Nu pot spune ca de la inceput am cautat un alt timp decit cel prezent. E adevarat ca eu nici nu sint un prozator al prezentului, chestie care tine mai mult de reportaj. Sigur, pot fi carti ale prezentului extraordinare, desi nu prea am exemple. Initial, eram ceea ce se cheama oniric, din scoala lui Tepeneag, Dimov."

"In cartile lui Stefan Agopian realul si imaginarul se lumineaza reciproc, in ample constructii narative, ce poarta amprenta unui rafinament stilistic singular in proza noastra."

"Stefan Agopian e un cronicar de demult, consemnind rafinate cruzimi, dar de un calm brit, cu o ironie departata si rece, distrata aproape. Portretele sint deformari incarcate, pline de amanunte, mirosuri, lungiri sau rotunjiri, peste fire, transformind personajul intr-un hohot de ris. Stilul, si el de rafinament, ar merita un studiu, autorul asezindu-se alaturi de cei citiva priceputi in limba romaneasca. Acest incintator povestitor, imbibat de zicere cronicareasca, ironist taios si ochi aspru, stie sa deschida spre natura candide ferestre: o pala curata de vint limpezeste de toate miasmele grele, si lumea este iar minunata.” 

"Totul sau aproape totul e posibil. Prezentul se preschimba in viitor, viitorul in trecut, obiectelor li se permite sa pluteasca atunci cind vor s-o faca, fiintele omenesti isi schimba forma, ingeri curiosi si demoni simpatici se culcusesc printre vite si oameni. Frapeaza felul distrat, egal si absent in care sint tratate intimplarile crude (pogromuri, invazii, crime), ca si cum ar mai fi fost traite odata, demult, sau ca si cum ar fi fost vizionate de departe si foarte de sus. Si, exact cum se intimpla pe pinzele marilor pictori, ceva anume, ceva de neinteles innobileaza misterios atitudinile, gesturile, privirile personajelor.” 

"Parodiind conventiile romanului istoric, Stefan Agopian construieste un labirint romanesc in care coexista o serie de povesti, de cele mai multe ori incompatibile intre ele. Istoria se prezinta ca un material in falduri, asemanator catifelei purtate ostentativ de Tache Vladescu, picaro metafizic, ratacitor printr-un univers oniric, dominat de imagini de cosmar. Consistenta spectrala a personajelor lui Agopian pune sub semnul intrebarii existenta insasi a istoriei.”