cobalt

Cobalt este, probabil, cel mai aşteptat volum al anului. Nu doar pentru că mai toată lumea şi-a dorit să-l vadă pe Claudiu Komartin revenind în poezie, ci şi pentru că, în contextul literar actual, un poet ale cărui mize tematice vizează reactualizarea formulelor deja clasicizate trebuia să descentreze poziţiile ofensive ale experimentalismului şi să reinstaureze firescul nealinierii la trend. De fapt, această convenţie a „marii literaturi” — astăzi din ce în ce mai mult o glumă, din păcate — vine din crezul specific al poetului: „poate că există un refugiu în frumuseţe”. Un pull back shot poetic continuu care, pornind de la intimitatea zdruncinată şi de la confesiunea gravă, ajunge la adevărate imnuri vizionare şi la macro-poeme sociale. Claudiu Komartin este unul din poeţii pentru care un nou volum înseamnă şi o reevaluare a propriei poezii. Maieutică literară, monolog intern, autoflagelare poetică, detonări spontane ale imaginarului. Unul dintre „copiii teribili” ai milenarismului care, odată cu volumul Cobalt, îşi autodefineşte ireversibil opţiunea: poezia ca expresie a suferinţei.