Sărutul morţii

„Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătina deloc, iar suflul său abia de se auzea. E drept, plouă! Însă urechile mele prind orice sunet, oricât de mic ar fi el. Pot percepe chiar şi o ramură ce cade, un pas străin, un oftat, orice. Iar respiraţia lui e aproape perfectă, de parcă ar merge liniştit pe bulevard alături de iubită.

Uneori, presupun, se gândeşte să o sărute, abia atunci respiraţia îi accelerează, dar îşi revine imediat. Ca un robot. Mult prea calculat. Aproape că-mi îngheaţă sângele în vene. Trag două guri de aer şi cotesc după primul bloc ce-mi iese în cale. Ştiu că n-am nici o şansă în faţa lui. Ar trebui să dispar pur şi simplu, asemeni unui magician, iar eu nu ştiu să fac asta.”