O precizie cu adevărat înspăimântătoare

O parte a criticii a socotit că Mazilescu este un «poet de limbaj», elaborat, rafinat, atras de artificiu, nu cu scopul exacerbării retorice a limbajului, ci, din contră, pentru configurarea unui minimalism poetic, prin distorsiuni sintactice, blancuri, omisiuni, întreruperi etc. ce au rolul de a revela o insolitare suplimentară a limbajului poetic. Eugen Negrici caracteriza lirica lui Mazilescu prin formula fericită: «o stilistică a eschivei».

Virgil Mazilescu trebuie privit, însă, nu doar ca un poet al limbajului, oricât de încifrat, ci şi ca un poet al fiinţei, cu un discurs liric ce are o miză clar ontologică, dispusă chiar într-un registru neoexpresionist, un discurs ce încorporează în sine „«marile teme» ale modernităţii: moartea, nebunia, suferinţa, Poezia cu «majusculă» şi care percepe «mistica poeziei ca instrument de mântuire, gravitatea rostirii»