Această orbitoare absenţă a luminii

Atunci când lumina te înconjoară, oriunde ai fi – izvorând din soare, dintr-un bec, filtrată printr-un geam sau prin frunzele unui copac sub care leneveşti, câteodată uiţi că ea există. Ben Jelloun reuşeşte, în romanul lui, să-ţi arate cum e să uiţi cum arată lumina, să ţi-o doreşti mai mult decât îţi doreşti să mănânci sau să-ţi stingi setea, chiar şi atunci când trăieşti numai cu pâine uscată şi apă.

Întreaga acţiune a cărţii se petrece, aşadar, în întuneric, într-o închisoare mormânt din Maroc unde un grup de deţinuţi sunt condamnaţi la detenţie pe viaţă. În celule nu intră niciodată lumina, nu se poate sta în picioare, colcăie şobolanii, gândacii şi scorpionii, iar oamenii zac în mizerie şi frig cu conştiinţa faptului că nu vor ieşi niciodată de acolo.

Aflăm, pe parcurs, din amintirile personajului principal, că vorbim de un grup de soldaţi simpli, care pe 10 iulie 1971, fără să ştie exact ce fac, dar la ordinele superiorilor, au intrat în palatul de vară al regelui Hassan al II-lea, într-o lovitură de stat eşuată. Prinşi, ei au fost iniţial închişi într-o puşcărie de maximă securitate, Kenitra, pentru a fi, într-un final transferaţi la Tazamamart, închisoarea de unde nimeni nu trebuia să iasă decât într-un sac de plastic, unde nu mai existau reguli sau drepturi elementare. Familiile lor îi ştiau morţi, iar răzbunarea regelui urma să fie cea mai cumplită tortura: tortura întunericului şi a căutării unui sens pentru o viaţă care nu mai avea unul, dar pe care deţinuţii trebuiau să o trăiască în continuare.