Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică

Herta Müller, această autoare atât de neobişnuită, oferă în episoadele biografice care-i alcătuiesc cartea o privire foarte personală asupra scrisului ei, a căutării obstinate a cuvântului adevărat, dar şi asupra epocii. Cartea e, aşadar, deopotrivă autoportretul autoarei, permiţând cititorului urmărirea unui drum care duce din micul sat bănăţean, la literatură şi la literatura universală, precum şi o discuţie despre politică şi violenţa Puterii – portretul unei epoci pline de imperative nedrepte şi obtuze, creionată precis şi necruţător.

Cu simţul demnităţii personale şi cu o morală a lucrurilor simple – a ceea ce nu trebuie făcut cu nici un preţ –, autoarea nu putea să nu ajungă în vizorul Securităţii. Climatul de suspiciune şi frică din acel timp e revelator pentru mulţi dintre noi, fie că am trăit epoca sau nu – fiindcă, scriind despre sine şi despre germanii din România, Herta Müller scrie implicit despre noi toţi cei de-aici. – Fireşte, „literatura nu poate schimba toate astea” – spune autoarea. „Dar poate inventa prin limbă un adevăr – fie asta şi după –, care să ne arate ce se-ntâmplă în noi şi în jurul nostru atunci când valorile deraiază. Literatura îi vorbeşte fiecărui om în parte – ea este proprietate privată care-ţi rămâne în cap... Nimic altceva care să ne vorbească tot atât de stăruitor ca o carte. Şi care să nu ne ceară nimic în schimb, în afară de-a gândi şi a simţi.”

Alte consideraţii despre scris şi singurătatea scrisului, despre autori ce-i sunt aproape Hertei Müller, prieteni sau contemporani – Oskar Pastior, Canetti, M. Blecher, Cioran (prins într-un pătrunzător portret) – ori despre Maria Tănase şi cântecele ei, întregesc acest volum important, dovedind totodată participarea empatică, sensibilitatea autoarei pentru limba şi cultura română.