Diavolul argintiu

Prins între texte – între intertextualitatea unei enigmatice arhive de mănăstiri şi construcţia propriei scriituri –, „scribul“ continuă iluzia de a ieşi din capcana literară, livrându-ne, în acest nou volum, „Macondo-ul“ Diavolului Argintiu dintr-o Hanovra medievală, de fapt intrând definitiv în labirintul unui hipertext, prin adăugarea biografiilor Bufonului Vraci, a Bastardului, a Păpuşii, a Învingătorului leului sau a contelui Lorenzzi.

Într-un stil care i-a adus definitiva consacrare – premiul Academiei Române în 2010 –, Gheorghe Schwartz este acel neobosit „om de hârtie“, care, potrivit inspiratului diagnostic pus de Ovidiu Pecican (Tribuna, septembrie 2008), se ambiţionează să facă „o profeţie prin iscodirea trecutului, refăcând firul prefirării vieţilor omeneşti în insolitul şi negura viitorului fiecărei clipe, ce se grăbeşte să se eternizeze şi să se istoricizeze, descompunându-se până la irecognoscibilitate şi devenind la fel de imprevizibilă ca viitorul scrutat de Nostradamus“. Desigur, aşa cum opinează şi Ioan Holban (România literară, 16/21 aprilie 2011), „Cei O Sută e, de pe acum, o mare izbândă a prozei noastre contemporane.“