O seară la club

O seară la club e un roman despre cum te loveşte în moalele capului adevăratul tău destin, de care ai fugit cât ai putut, când te prinde cu garda jos, fie şi după zece ani şi zece minute, despre fericirea pe care ţi‑o aduce, cu forţa dacă trebuie, şi despre plata pe care ţi‑o cere.

Simon Nardis (auziţi deja muzica?) e salvat. Nu mai bea, nu mai ia droguri, nu se mai aruncă în legături pasagere cu femei, nu mai cântă jazz. E sănătos, are o viaţă echilibrată, o soţie iubitoare, o situaţie respectabilă ca inginer specialist în încălzirea halelor industriale. Şi e mort pe dinăuntru.

Dar, într‑o seară, la un club, într‑un mic oraş la marginea mării, se aşază în faţa unui pian. Cu un pahar în mână. De pian se apropie o femeie. Trec minute. Ore. „Debbie îl trăsese pe Simon într‑o zonă oarecum sexi, un pic vulgară, de o indecenţă, ca să zic aşa, moderată, totul într‑un swing cu scandări răspicate. (...) Suna foarte bine. Îmi imaginez că Debbie se freca, lasciv, de pian, cu mişcări de femeie fatală, stil anii ’40. Pianul lui Simon şi vocea şi trupul lui Debbie se seduceau reciproc. Publicul era în extaz.” Trenurile pleacă din gară, unul după altul, spre casa unde îl aşteaptă soţia răbdătoare şi un motan capricios. Simon Nardis pierde toate trenurile, mai puţin unul, trenul pasiunii, al recăderii în păcat, al renaşterii.