Povestiri fantastice

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.”