Sensuri giratorii

„Manual ilustrat de moravuri scriitoriceşti

Surprinzătoare şi nu prea decizia lui Octavian Bour de a dedica un volum de caricaturi temei scrisului şi a scriitorului. Surprinzătoare, întrucât, în calitate de grafician şi de caricaturist, autorul s-a ferit până acum de cuvinte ca dracu’ de tămâie. Volumul de debut în caricatură al autorului, intitulat chiar Fără cuvinte (1970), denota, mai mult decât o convenţie evergreen a genului, o vocaţie încăpăţânată: aceea de a nu se folosi în ruptul capului de text, ci de a paria totul pe imagine. Chiar dacă nu le face nici acum cea mai mică concesie, Octavian Bour se întoarce asupra lumii cuvintelor, despre care are câte ceva de spus (pardon, de ilustrat). Gest firesc, spuneam, pe de altă parte, întrucât Octavian Bour se află în preajma literaturii şi – ceea ce-i şi mai grav pentru el! – a scriitorilor de câteva decenii bune. În calitate de redactor al revistei Steaua, graficianul a ilustrat, dar mai ales a văzut extrem de multe, astfel încât aş spune că nimic din ceea ce-i scriitoricesc şi scriitoriceşte posibil nu i-a rămas străin.

De aici, cele două dimensiuni principale ale cărţii: pe de o parte, sub aerul neserios, ea e o meditaţie cât se poate de gravă cu privire la rolul scrisului într-o societate care începe să fie dominată tot mai mult de imagine (în ipostaza ei agresivă, televizorul), când nu de-a dreptul de forţa brută a realităţii puţin reflexive – al cărei simbol e, de fiecare dată, la Octavian Bour, mingea de fotbal. De regăsit, aici, multe caricaturi-reflecţii asupra scrisului, din care interesante sunt cele despre deficienţa de real a scriitorilor – care nu văd sau nu aud realitatea de cărţi, figurate când ca lentile deformatoare, când în ipostaza de căşti ce acoperă etanş urechile. Caricatura mea preferată din seria aşa-zicând gravă e cea în care scriitorului i se deformează, pe măsură ce scrie, trăsăturile feţei: o meditaţie profundă cu privire la pierderea identităţii prin scris (des-figurare).

Pe celălalt versant (deşi în lumea imaginilor lui Bour apele nu sunt despărţite atât de clar) stau, cum altfel, imaginile parodice, concepute în stilul ironic, mucalit şi niţel mizantrop cu care ne-a obişnuit autorul. Căci cartea de faţă e atât o reflecţie în caricatură asupra scrisului în general, cât mai ales – şi aici, într-adevăr, autorul excelează – un manual ilustrat de moravuri scriitoriceşti. Niciuna dintre iluziile şi bolile auctoriale nu e scăpată din vedere de caricaturist şi din acest punct de vedere colecţia de faţă se poate constitui într-un adevărat album de teatrologie scriitoricească. Personaje extrem de vii, toate ridicate la puterea tipologiei, populează cartea lui Octavian Bour, de la scriitorul activist (cel al cărui capăt de creion se termină într-o secure) sau cel complet inadaptat, cu capul în/din litere, până la mediocrul care-şi forează craniul cu un tirbuşon, grafomanul care epuizează colile ca pe sulurile de hârtie igienică sau cupidul ce pune fiecare bucăţică de text la puşculiţă. Caricaturistul parodiază teme majore ale instituţiei literare, umanizându-le – aducându-le, adică, aproape de imaginaţia concretă. Rezultă de aici o serie de imagini de impact, care denotă o creativitate elastică, însă cât se poate de directă, permanent pusă pe şotii. Cele două teme care pun imaginaţia caricaturistului în stare de incandescenţă ironică (de nu sardonică de-a binelea) se referă la inutilitatea scrisului (hârtia igienică în prelungirea colii, coşul de gunoi ca recipient al biroului sau scrisul ca urinare sunt simbolurile cele mai expresive ale acestei poziţii) şi la incontinenţa scriitorului care-şi pune în mişcare organul predilect (creionul, desigur!) cu telecomanda sau sub forma unor spermatozoizi – când, de fapt, sugerează altă caricatură, ar trebui să folosească mai adesea prezervativul. Nici bovarismul scriitorului nu e cruţat de Octavian Bour; dimpotrivă, crenvurştul se priveşte în carte ca într-o oglindă, admirându-şi imaginea de porc. Semn că râsul hohotitor şi umorul negru ies câteodată la suprafaţă şi bruiază atitudinea cel mai adesea înţelegător-umană la adresa metehnelor scriitoriceşti de ieri şi de azi.

Nu mai „traduc” imaginile pe care Octavian Bour le-a vrut tranşante şi de impact, căci cartea presupune şi o polemică implicită la adresa contorsiunilor discursive ale scriitorilor. Mă rezum doar la a remarca faptul că reuşita ei primă constă în economia absolută a mijloacelor: pornind de la câteva simboluri extrem de restrânse ca număr (creionul, Auctorele, masa de scris, coala de hârtie, mingea de fotbal, TV-ul), Octavian Bour reuşeşte să compună o lume completă a scrisului şi a scriitorului, cu întreaga gamă de sentimente şi de atitudini care decurg de aici. Raportul invers dintre zgârcenia mijloacelor şi complexitatea conţinutului e, ca de obicei, când vorbim de o artă a simplităţii şi a brevilocvenţei, în favoarea caricaturistului însuşi.”

Alex Goldiş