Religie ortodoxă - Religie reformată

„A fi ortodoxă și în același timp reformată era deci, pentru Biserica românească transilvăneană, o realitate. Este adevărat că acest apelativ nu a fost unul oficial, ci el este rezultatul analizei de față, nevoite să dea un nume distinctiv acelei realități. El nu vrea să acopere doar latura dogmatică a activității Bisericii ardelene, mai ales că nu aceasta a suferit cele mai multe transformări. Termenul s-a vrut ilustrativ în primul rând pentru progresul în plan administrativ-organizatoric și pastoral determinat de conviețuirea cu Reforma protestantă, care s-a dovedit un excelent stimul pentru revitalizarea valorilor ortodoxe și un izvor de inspirație pentru cei dornici să purceadă la îmbunătățirea trăirii spirituale a românilor.

Dialogul între cei doi piloni ai creștinismului a presupus, ca orice dialog, confruntare și interferență, poate de cele mai multe ori confruntare și în prea puține cazuri interferență. Acest dialog a creat însă o atmosferă deosebit de prielnică românilor, combinarea dintre efortul misionar al autorităților și diplomația ierarhiei ecleziastice ortodoxe aducând pe scenă o valoroasă literatură în limba română și o serie de acte privilegiale care au transformat fundamental atât masa umană amorfă și lipsită de coordonare anterioară Principatului, cât și Biserica acesteia. Instituția ecleziastică românească a ieșit astfel din sfera incertitudinii constituționale și și-a constituit o structură disciplinată și eficientă și un program pe măsura așteptărilor timpului. Este exclus ca evoluția să fi fost aceeași, dacă s-ar fi acționat doar din inițiativa românilor. În lipsa impactului Reformei protestante, am fi avut astăzi mai puțini martiri în calendar, dar și istoria acestui spațiu ar fi fost vitregită de un veac de manifestare românească, prin intermediul literaturii religioase în limba română, prin cel al încercărilor de înlăturare sau măcar de îmbunătățire a consecințelor statutului discriminatoriu aplicat românilor ardeleni. 

Bilanțul raporturilor interconfesionale româno-maghiare pe parcursul secolelor XVI-XVII este, deci, unul pozitiv; desigur, poate nu este un progres suficient de spectaculos, deoarece epoca nu a fost de așa natură încât să permită un progres fără restricții. Dar acum și în acest context s-au pus bazele a ceea ce secolul al XVIII-lea va concentra în sintagma „luptă națională”, nu numai cea politică, solicitând drepturi demult pierdute, ci și cea mult mai dificilă de a-i face pe români demni de respectivele drepturi, luptă dusă de popi pierduți în anonimatul turmei lor, la fel ca și antecesorii, dar tot atât de perseverenți ca ei în a obține atât de des invocatul „folos și întrămarea neamului.” - Ana Dumitran