Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura

Două cunoscute colege de breaslă i-au reproşat lui Marie Darrieussecq – mai întâi în 1998, apoi în 2007 – că şi-ar fi sustras subiectele romanelor din cărţile scrise de ele. Sau, şi mai rău, chiar din vieţile trăite de ele. Autoarea romanului Schimbarea la trup, care în 1996 a revoluţionat piaţa literară, a decis să scrie acum, în chip de replică, un eseu cuprinzător în care analizează cele mai importante acuzaţii de plagiat aduse unor mari autori de-a lungul istoriei literaturii. De la Platon la evocatorii Gulagului.

Că o acuzaţie de plagiat e o tentativă de asasinat simbolic – e de domeniul evidenţei. Dar în câte feluri poate reacţiona un scriitor în faţa unei astfel de acuzaţii? Cu furie, cu revoltă, având sentimentul nedreptăţii sau al neputinţei. Prin tăcere sau prin scandal.

Marie Darrieussecq a reacţionat scriind (un) Raport de poliţie. A ales să reviziteze istoria literaturii, această ţară a literelor în care, spune ea, cuvintele, temele şi imaginaţia nu pot şi nu trebuie să devină proprietate privată. În care cărţile îşi vorbesc între ele, iar intertextualitatea e o lege nescrisă.

Raport de poliţie este o carte nouă despre un obicei vechi: acuzaţia de plagiat. O practică ce are, de fapt, aceeaşi vârstă ca şi literatura.

Că scriitorii îşi doresc să fie citiţi este un fapt legitim. Că scriitorii îşi doresc să fie iubiţi, în fine, de ce nu? Dar că mai vor să fie şi plagiaţi, ei bine, abia aici începe să se contureze o anumită viziune asupra literaturii.