Viaţa unui om singur

"Un singuratic nonconformist precum A. Marino a lasat cu limba de moarte ca insemnarile sale despre scriitori si despre mediul literar de ieri si de azi sa fie date spre tiparire la cinci ani dupa trecerea in nefiinta. Nimic neobisnuit, numai ca volumul cu pricina a produs instantaneu o mare tulburare a apelor. Ieseanul «aclimatizat» la Cluj nu este un memorialist cuminte si nostalgic, nu este nici un cronicar obiectiv al vremii sale. Adrian Marino spune pe sleau, fara crutare, ce simte si crede despre scriitori importanti, unii considerati a fi chiar genii, despre «viciile de procedura» din lumea literara, despre dictatura unor critici de autoritate si a unor gasti literare carora le place sa-si spuna generatii. Desi, partial probabil, un ecou al frustrarilor teoreticianului ideii de literatura, o expresie a subiectivismului si a zonelor umorale, Viata unui om singur (era sa scriu… «Viata unui om sincer»!) va fi fiind o carte cinstita cu sine si cu autorul ei, o carte de care si Marino insusi s-a temut, din moment ce nu a ales sa fie publicata antum. Oamenii sinceri sint mai tot timpul niste perdanti."

"Aparitia «autobiografiei» lui Adrian Marino pare sa fi trezit dintr-o relativa somnolenta dezbatearea de idei in «viata literara» romanesca. «Dosare» consistente i-au fost dedicate Vietii unui om singur in Observator cultural, Supliemntul de cultura, Verso la care se adauga, acum, acesta din Tribuna. Desigur, au mai fost luari de atitudine, de toate nuantele si intensitatile. Cultura romana pare sa nu rateze sansa unei dezbateri serioase, pina la urma, chiar despre ea insasi. Caci, in esenta sa, «cartea unui esec» – cum a fost «prizonierul» decit al propriei sale libertati, dar chiar despre esecul de adincime al culturii romane, coindamnata la «enciclopedism lautaresc». Cum cultura nu exista in afara oamenilor de cultura, se intelege ca multe vanitati au fost ranite, provocind reactii pe masura actului chirurgical critic la care au fost supuse."

"Mai intii, Viata unui om singur este o carte trista, extrem de trista. In loc sa faca pace intre autorul ei si propriul destin, ea pare sa fi acutizat conflictul. E o carte dureroasa. Cazul Adrian Marino este unul extrem de dificil. El are, dupa mine, toate circumstantele atenuante. Autorul si-a cistigat din plin dreptul si la atitudini in raspar, si la mizantropie, si la incricenare, ba chiar si la compromis.
In pofida pesimismului din Viata unui om singur, Adrian Marino este un invingator: el a ramas fidel vocatiei sale chiar daca istoria i s-a pus impotriva. A lasat culturii romane o opera. Una care inca nu a lucrat cum trebuie, dar care, nu am nici o indoiala, va fi apreciata la justa sa valoare."

"Ajuns la capatul unei existente marcate de virfuri spirituale, da, de neatins, pe de o parte, iar pe de alta, de enorme privatiuni – si nu putine sunt rindurile in care vedem cum… singereaza, cum plinge… acest om venit din Tara Frigului, al jocului cu abstractiunile – protagonistul acestei existente, neindurator cu sine insusi in primul rind, vrea sa inteleaga ce s-a intimplat in realitate, isi face siesi inainte de toate un examen, pentru a pricepe: „Aceasta recapitulare finala este, probabil, textul cel mai «liber» din intreaga mea Viata, la propriu si la figurat. Nu sint preocupat nici de dimensiunile manuscrisului, nici de editare, nici de punerea postuma in valoare, ci doar de reconstituirea cit mai fidela a adevarului «meu». Fara inhibitii si fara ipocrizie. Ceea ce, constat tot mai mult, nu este usor”."

"Suspectat de „securism”, A. Marino nu se recunoaste, in constiinta sa (ideologica, morala, dar mai ales in sensul foarte general: constiinta-cunostinta) drept om al Securitatii. Peste tot, mai cu seama in strainatate, se prezinta ca om al cartilor, al bibliotecilor, in care se inchide mai tot timpul, cu munca sa critica si independenta, ca gindire, dar si ca apartenenta institutionala. Exilatii nu-l vad pe ideologul liberal, dar ei nu vad nici ideologul pur si simplu, preocupat de ideologie (si ideologii). Marino ii trimite pe toti la lectura cartilor sale."

"La o analiza de ansamblu si punind in balanta cistigurile deopotriva cu minusurile, mi se pare ca e vorba despre o carte de exceptie, care devine, de acum, o lectura esentiala pentru oricine interesat de cultura româna din secolul al XX-lea (si nu numai). Cartea aceasta nu mai poate fi ignorata, indiferent cit de mult s-ar duce controversa in jurul autorului. Si iata de ce: aceasta carte discuta citeva teme de mare interes, teme pe care eu nu le-am vazut tratate in alta parte la un nivel mai amplu de profunzime. Pentru aceasta profunzime, iertate ii sint si repetitiile, si orice alte scaderi stilistice."

"In citeva cuvinte: de sase decenii, cel putin, gindesc mereu altfel, aproape in toate domeniile. Scara mea de valori, incepind cu valorile culturale si ideologice, este net deosebita de a mediilor sociale si culturale pe care le-am strabatut, obligat sau nu. Iar o astfel de singuratate – care nu este nici sentimentala, nici sociala – este greu de suportat. O suferinta abstracta, rece. O revolta permanenta si fara solutie. Mai totdeauna inexprimabila si incomunicabila. Nu doresc nimanui o astfel de contrarietate si uzura interioara. Fara iesire si fara o adevarata consolare.
Incerc totusi s-o pun pe hirtie, s-o definesc si s-o descriu cu maxima claritate. Doresc sa scriu totusi «cartea» vietii mele, in toate sensurile cuvintului. Sa-mi afirm identitatea, «personalitatea», buna, rea, asa cum a fost.”