În romanul Viața e în altă parte, Milan Kundera reușește să construiască un destin tragic, acela al lui Jaromil, poet de o sensibilitate aparte, condamnat perpetuu să nu-și trăiască propria viață. Născut sub semnul fanteziei absurde a mamei sale pentru zeul Apollo, copilul Jaromil își va trăi copilăria sub forma unei păpuși ale cărei ațe au fost mereu în mâinile mamei sale. Iar când, adolescent fiind simte tot mai pregnant vocea sinelui și face eforturi disperate de a ieși de sub custodia psihologică a mamei sale, se smucește atât de puternic din sforile cu care aceasta îl ținuse legat de ea, încât se oprește direct într-o pânză de păianjen, ale cărei efecte sunt similare cu ale sforilor materne. Iar această pânjă de păianjen nu este altceva decât „marea familie” a marxiștilor leniniști din Praga. Asemeni strânsorii celei dintâi, și cea de-a doua se înfățișează inițial sub forma unei grădini edenice în care libertatea de mișcare, de exprimare, de trăire, este proclamată ca valoare absolută. Atât de absolută încât sloganul principal al „marii familii” este: „Nicio libertate pentru dușmanii libertății”.
Viața e în altă parte se dovedește a fi un roman-puzzle, al cărui fir narativ se desfășoară pe mai multe planuri, inclusiv în planuri narative paralele, invocând multiple posibilități de interpretare, dintre care se desprinde invitația la psihanaliză. Fiind vorba despre Milan Kundera, umorul va fi și el prezent, dar va fi unul amar, pentru că fiecare secvență comică nu face altceva decât să scoată la iveală frustrări de toată mână. Probabil te-ai putea întreba de ce era nevoie de umor, de vreme ce situația este mai degrabă tragică. Aș spune simplu: pentru o lectură suportabilă.
