Volodia a mers pe front, la război, Sașenka a rămas acasă, în războiul ei personal. Dar teatrul său de război este cu mult mai aprig decât al lui, poate cu atât mai mult cu cât nu pot exista decât două victime: el și ea. Iar armele sunt toate, nevăzute: dorul, frica, incertitudinea, zvonurile venite de pe frontul lui, cel real, în care gloanțele șuieră nebune peste tot, toate transformă teatrul de război din mintea și sufletul Sașenkăi într-o anticameră a morții spirituale. Singurele arme cu care pot lupta cei doi pe frontul dragostei amenințate cu moartea sunt scrisorile. Iar acestea, fie că sunt lungi sau scurte, fie că vin des sau rar, sunt scrise mereu cu pana înmuiată de-a dreptul în sânge, în călimara inimii, iar fiecare cuvânt este un strigăt de durere, chiar și atunci când îmbracă haina duioasă a mângâierii. Și pentru a se dărui total unul celuilalt, prin scris, și pentru a codifica cât mai bine neputința ce le brăzdează sufletele, toate scrisorile lor sunt parfumate cu esență de suprarealism. Pentru că, vrăjind durerea, o poți învinge mai ușor. Pentru că nenumind ființa, moartea nu o mai găsește și nu o mai poate răpi. 

Și chiar dacă această carte are totuși un sfârșit, senzația cu care rămâi la final este că cei doi își trimit și astăzi scrisori, și o vor face la nesfârșit, fără a putea însă ghici dacă iubirea lor se va fi împlinit vreodată și fizic sau au rămas doi călători ce rătăcesc unul spre celălalt printre cadavrele în descompunere ale lumii acesteia ca un perpetuu război.