Prima mea întâlnire cu Elena Ferrante nu a fost de bun augur, nu am rezonat cu stilul ei, dar am știut că peste ani vreau să încerc din nou. Așa se face că am lăsat ceva timp să treacă, m-am maturizat și eu, am trecut de liceu, de facultate, am devenit mamă și am simțit într-un final că a venit timpul să îi mai dau o șansă. Și ce bine a fost, descoperind în scrierile sale vulnerabilitate, sinceritate și multă emoție.

În perioada aceasta citesc tetralogia napolitană, dar am zis să iau o pauză scurtă de la Lila și Elena și să citesc cartea pentru copii scrisă de Ferrante – Noaptea pe plajă. Am dat peste o temă recurentă de-a sa, abandonul, expus cu aceeași sinceritate ca și în romane.

Volumul ne deapănă o seară pe plajă, când o păpușă pe nume Celina este uitată pe nisip. Aceasta trece prin multe aventuri și provocări, având de-a face cu Căpcăunul Nemilos al Apusului, ce încearcă să-i fure cuvintele, cu Focul pârjolitor sau cu Marea furtunoasă. Și în tot acest timp, Celina se gândește cu tristețe că Mati, fetița ce a iubit-o de atâția ani, a lăsat-o pur și simplu în urmă, preferând noul motan în defavoarea ei.

Avem prezente teme grele și profunde, îmbrăcate într-o poveste cu iz magic. Mi s-a părut extrem de interesantă abordarea naratoarei, aceea de a ne prezenta întreaga poveste din perspectiva păpușei. Acest fapt îi oferă volumului latura ludică ce s-ar plia pe gusturile copiilor, dar și o umbră de mister, ce te-ar putea duce cu gândul la un film horror.

Abandonul este principalul strat, urmat de tristețea ce rezultă din urma sa. Frica își face imediat simțită prezența, iar speranța pare că se micșorează cu fiecare secundă petrecută departe de fetița ce a fost întreaga lume a păpușei. Nu știu cât de mult este această carte pentru copii, fiind o lectură destul de sumbră. Sigur, stilul de scriere e simplist, dar imaginile create au o forță răsunătoare.