Ce are în comun cu celelalte distopii? Controlul absolut de tip orwellian: locuitorii au un limbaj restrictiv, întrucât nu au voie să-și exprime emoțiile sau sentimentele cele mai înalte, precum iubirea. De altfel, conștiința asupra iubirii și a morții nici măcar nu există. Moartea unui cetățean înseamnă „punerea pe liber”.(…) Locuitorii sunt pașnici, nu există teroare, grijă sau suferință, oamenii de o anumită vârstă se îmbracă la fel, nediferențiendu-se, copilăria ține până la vârsta de 12 ani după care are loc un ceremonial special, în care fiecăruia îi revine în funcție de merite câte o responsabilitate (născătoare, director de recreații, crescător, etc). Totul este măsurat și chibzuit, iar ce e mai rău e faptul că nimeni nu bănuiește că lucrurile ar putea sta și altfel.

În ciuda faptului că pare ‚un roman cu lesbiene’, prin subiectul tratat, prin personajele principale şi prin coperta cu care a apărut cartea în librării, Păpuşile este un roman matur, unde descoperim o Cristina Nemerovschi mai introspectivă şi mai reflexivă, aproape filosofică. Temele principale ale romanului (care dau şi numele celor două părţi în care este împărţit) sunt iubirea şi moartea. De altfel, m-am întrebat câteodată, citindPăpuşile, dacă nu cumva personajele şi firul poveştii sunt doar nişte pretexte pentru o argumentaţie filosofică pe cele două teme centrale ale vieţii fiecăruia dintre noi: căutarea continuă a fericirii prin iubire şi frica de moarte.

Nu mă pot abține și o să mă folosesc de cuvintele autorului și-o să zic că, deși volumul e „așa și pe dincolo”, povestirile au farmec, te pun pe gânduri, provocarea aflându-se dincolo de replicile oneste (mai mult sau mai puțin vulgare) sau de naratorul tocilar – cuminte – masochist – don juan – (nu atât de) irezistibil (after all).”

Strada dughenelor întunecoase poate fi interpretată și ca un joc indescifrabil al memoriei, un labirint care pare că nu se mai termină, un joc de-a baba oarba cu propria minte care nu vrea să renunțe la cortina ce ascunde atâtea secrete. Nu știu de ce, dar romanul are acea angoasă întâlnită la scriitorii de sfârșit de secol XIX, un fel de resemnare în fața sorții și poate și a morții.