Pentru Farid, un băiețel născut și crescut în deșertul Sahara, lumea este formată doar din imensul ocean de nisip, oaza în care trăiește, familia care-l iubește și mica comunitate de beduini din care face parte. Și este foarte fericit în lumea lui. Asta până când, fără avertismente, oaza lor de liniște a fost spulberată de șuieratul gloanțelor și de huruitul șenilelor de tanc, semn că absurdul războiului ce din păcate rimează tot mai des cu Orientul Mijlociu, nu i-a ocolit nici pe ei. Tatăl lui Farid cade secerat încă din primul val al confruntărilor armate, iar mama lui, Jamila, îl va lua și vor fugi, împreună cu alți refugiați, spre mare, în speranța că o vor putea traversa, în bărcile lor rudimentare și se vor salva pe țărmul celălalt. Din păcate, pentru Farid, prima lui întâlnire cu marea, de care va fi fascinat instantaneu, se va dovedi a fi fatală, murind în barcă, în brațele mamei sale, privind marea care pare că îi soarbe în imensitatea ei și ultimul strop de viață din el.

De cealaltă parte a mării, în Sicilia, Vito, fiul unei italo-arăboaice din Libia, privește la rândul său marea. Dar lui, marea îi dezvăluie altă poveste, aceea a familiei sale și a altor familii de italieni forțați să emigreze în Libia (țară anexată de Italia în 1911, în urma unui război împotriva Imperiului Otoman) de către propaganda fascistă; apoi după două sau trei generații, siliți să se întoarcă în Italia, pentru a scăpa de războiul din Libia provocat de politicile președintelui Gaddafi. A unor oameni fără rădăcini de niciun fel, nici etnice, nici religioase, nici culturale, nici arabi pe deplin, nici europeni pe de-a-ntregul, nici creștini, nici musulmani, respinși din toate părțile și priviți ca niște paria ai societății.