Publicat în 2012 în Rusia, Laur devine rapid un best-seller, în ciuda așteptărilor modeste din partea criticilor. Și asta nu pentru că romanul lui Vodolazkin nu ar fi unul bun, ci pentru că nu e, nici pe departe, literatură ușoară. E devreme să vorbim despre un magnum-opus al unui scriitor ce e încă activ, dar, sunt șanse mari ca Laur să rămână echivalent cu numele lui Vodolazkin precum și maneta ce a schimbat macazul in literatura rusă contemporană.

Vodolazkin îl creează, parcă din lut pe Arseni, orfanul crescut și educat în ale vindecării de către bunicul său, Hristofor, într-o Rusie medievală erodată de ciumă, sărăcie și ignoranță dar în care Dumnezeu încă pătrunde în mințile și sufletele tuturor. După moartea bunicului, din negura unei epidemii, lui Arseni i se arată Ustina, fata de care se îndrăgostește și care ajunge să îi poarte fiul în pântece. Frica lui Arseni, un adevărat vraci la rândul său, de a-și expune relația duce la decesul Ustinei și al copilului la naștere. Moartea chinuită nu e prilej de mântuire și vraciul îndoliat continuă prin a-și trăi viața în umilință, în memoria consoartei și a fiului pierdut, sperând că astfel le va înlesni mântuirea sufletelor.

De aici pornește Arseni ascetul într-o lungă călătorie în spațiu și timp în care încearcă să facă doar fapte bune. Arseni capătă adulație, ocară și recunoștință și patru nume pentru cele patru vieți. Înfăptuitor de miracole și uns al lui Dumnezeu, imun la boală, vraciul descoperă că credința în sine e cel mai bun panaceu.

Vodolazkin a ales să scrie Laur într-o cadență simplă și hipnotică de capitol apocrif dar densitatea informației și ciudățenia poveștii m-au obligat să recitesc destul de des anumite pasaje. Unele scene sunt, cum s-ar zice la știri, cu impact emoțional puternic. Imaginile se desfășoară într-o manieră firească, în care Vodolazkin se mulțumește să ne arate, fără comentarii, succesiunea unor evenimente tulburătoare.

Cu o doză sănătoasă de realism magic, autorul aduce o odă credinței și încearcă să resusciteze în noi, cititorii, acel organ străvechi și aproape inutil astăzi ce servea nevoia primordială a omului de a-și explica singur necunoscutul. Cealaltă temă importantă e timpul, pe care Vodolazkin îl prezintă ca pe niște roți ajutătoare pentru percepția umană dar, in esență, inexistent altfel.

E destul de dificil să descriu efectul pe care Laur l-a avut asupra mea. Pot spune doar că am oftat prelung când am închis cartea și că ar merita o recenzie de două ori mai lungă.