Prozele scurte ale lui Gabriel Garcia Marquez din volumul Funeraliile Mamei Mari, pe lângă faptul că sunt scrise toate în anul 1962, mai au ceva în comun: în fiecare dintre acestea este surprins câte un păcat, înțeles în sensul cel mai clasic, aș zice chiar biblic. Ca și cum autorul și-ar fi propus să scrie câte o scurtă poveste despre fiecare dintre cele zece porunci. Dar, din motive rămase necunoscute, volumul conține doar opt povestiri.
Astfel, în Siesta de marți este vorba despre o crimă comisă „în legitimă apărare” pentru a contracara o tentativă de furt, în Într-o zi oarecare avem de a face cu un caz mărunt de abuz de putere, în povestirea În satul ăsta nu sunt hoți ne întâlnim cu hoția, în Uimitoarea după-amiază a lui Baltazar cu minciuna, în O zi după sâmbătă cu calomnia, în Trandafiri artificiali cu necinstirea părinților, iar în Văduva lui Montiel și în Funerariile Mamei Mari cu ecouri ale unor conglomerate de păcate, formate din crimă, minciună, și abuz de putere.
Cât privește stilul narativ, în mod surprinzător, celebrul realism magic, eticheta inconfundabilă a lui Marquez, nu este prezent decât foarte vag în aceste povestiri, care sunt cât se poate de realiste, scrise cu o naturalețe ce le sporește veridicitatea, autorul vrând probabil să sugereze ideea că astfel de situații se pot întâmpla sau chiar se întâmplă la ordinea zilei, oriunde în lume, ba mai mult, că acesta ar fi „conduita” după care lumea se conduce.
