Fiica ascunsă e al doilea roman al Elenei Ferrante pe care îl citesc în ultima vreme și impresiile nu s-au schimbat. Dincolo de scriitura intimă, de scenele și problemele de familie cu care se confruntă personajele feminine, există o doză puternică de tensiune pe care ți-o transmite scriitura Elenei Ferrante, tensiune care se propagă prin roman până spre ultimele pagini și care te face să empatizezi puternic cu vocile personajelor.
Romanul acesta aduce în prim-plan condiția de mamă, maternitatea văzută ca binecuvântare, dar și ca prilej de rupere a echilibrului interior, de deraiere de la traseul biografic inițial. Leda, personajul nostru principal, e o femeie de 47 de ani, profesor universitar, divorțată, cu două fiice plecate în Canada, la tatăl lor. Pentru a se relaxa și a lucra pentru un proiect universitar, Leda închiriază un apartament la mare, departe de problemele ei zilnice. Aici întâlnește o familie napoletană, mare, zgomotoasă, cu femei însărcinate, cu femei cu copii mici, cu un soț cu aspect și comportament suspect, aproape mafiot. Interacțiunea zilnică cu ei deschide răni și amintiri vechi, de care credea că scăpase. Treptat, aflăm detalii despre mariajul ratat, despre creșterea celor două fete, despre mama și bunica ei. E un du-te-vino permanent între prezentul povestirii și amintirile din copilărie, apoi șocul de a fi mamă și de a te situa între propriile fete și propria mamă.
Roman de interior, despre conflicte intime, despre relațiile de cuplu și eșecul acestora. Dens, cu o scriitură deosebit de atentă și expresivă, bine tradus.
