În plină sărbătoare centenară, mă așteptam ca editurile să ofere publicului o adevărată explozie de titluri dedicate istoriei și culturii românești. Și am avut, în mare parte, dreptate. Unele titluri însă sunt cu adevărat remarcabile. Așa cum este această sinteză realizată de Mircea Vasilescu despre starea culturii astăzi, văzută prin prisma instituțiilor statului și a interesului public.
Mircea Vasilescu reia, în capitole separate, destinul instituțiilor majore dedicate culturii, așa cum au fost ele creionate după 1989. Ministerul Culturii, ICR-ul, uniunile de creație, târgurile de carte, bibliotecile și librăriile încă existente, postul de televiziune TVR Cultural și grila de programe culturale oferită de televiziunea de stat și cele private. Legislația privind drepturile de autor, privind timbrul literar, legislația privind modul de finanțarea a revistelor culturale și a unor proiecte editoriale prin fondul AFCN-ului. Sunt probleme și teme de dezbatere extrem de familiare pentru cei implicați activ în „industria” culturală și au relații uzuale cu instituțiile statului.
Însă radiografia lui Mircea Vasilescu depășește acest inventar de instituții, legislație, oameni și probleme, astfel că unele capitole dezbat situația literaturii în manualele școlare, carențele educației celor mici sau tema urgentă și dificilă a scăderii interesului pentru lectură din ultimele decenii. Pornind de la piața de carte, de la scăderea numărului de biblioteci și librării, de la dezinteresul Ministerului Culturii în a promova local cititul și deschiderea de noi biblioteci, comentariile autorului pot fi generalizate pentru întreg contextul societății românești. Mircea Vasilescu enumeră dificultățile infrastructurii culturale, descrie haosul politic și legislația deficitară, descrie invidia și ranchiuna unor scriitori și ziariști față de succesul unui scriitor sau al unui manager cultural, descrie ura publicului ingnorant manifestată agresiv în comentariile on-line. Ici-colo, oferă soluții.
Dincolo de optimismul aparent al unor capitole, rămâne imaginea precară, demoralizatoare pe care o oferă România prin politicienii și „administratorii” bugetari puși să vegheze la bunul mers al lucrurilor. Rămâne senzația că oamenii de cultură, artiștii și scriitorii, dincolo de găști și generații, au reușit să facă cunoscută România dincolo de granițe prin propriile forțe. Instituțiile statului, cu mici excepții, au pus mai degrabă bețe-n roate!
