Rămași „orfani” de fiul lor, colonelul și soția sa, amândoi bătrâni și bolnavi, trăiesc de pe o zi pe alta în cea mai cruntă sărăcie. Singura lor „avuție” constă în două speranțe: prima – sosirea pensiei de veteran de război a colonelului, care însă întârzie de cincisprezece ani; a doua, izbânda cocoșului de lupte, rămas moștenire de la fiul lor, în noile confruntări ce urmează să se desfășoare în luna ianuarie. Deși ambele așteptări se dovedesc lipsite de realism, totuși colonelul nu vrea sau nu poate să renunțe la niciuna dintre ele. Ca și cum înrădăcinarea sa în această așteptare i-ar asigura minimul de resurse pentru a-și prelungi viața. 

În acest roman de mici dimensiuni, Gabriel García Márquez ilustrează condiția bătrânilor rămași singuri, de a căror soartă nu mai are cine se interesa și pentru ale căror probleme nu se mai zbate nimeni, bătrâni condamnați la moarte lentă de către lipsa de respect și compasiune atât a instituțiilor publice menite să vegheze la respectarea drepturilor lor elementare, cât și a oamenilor în mijlocul cărora își duc traiul de zi cu zi. Deși povestea în sine este una foarte tristă, autorul reușește prin modul poetic în care o zugrăvește să estompeze din dramatism, imprimându-i mai degrabă un aer desprins din povestea lui Iov, căci asemeni acestuia, colonelul refuză să-și plângă de milă, scrutând cu mintea alte sensuri, mai înalte, ale vieții.