Domnul Valéry se consideră omul cu cea mai indestructibilă logică din lume. Pentru el, nimic din ceea ce face nu se sustrage câtuși de puțin normelor stricte ale logicii...  sale. Căci, privit din orice alt punct de vedere, sistemul său de gândire nu este altceva decât un repertoar al absurdului și al non-sensului. Dar asta nu pare să îl tulbure cu absolut nimic. Despre domnul Henri s-ar putea spune fie că este cel mai cult bețiv, fie că este cel mai bețiv intelectual. Și aceasta pentru că viața lui se poate reduce la doar două pasiuni, dintre care una tinde să îmbrace valențe mistice. Acestea sunt absintul și enciclopediile. Și nu cred că e greu de ghicit căreia îi închină acesta întreaga sa rațiune de a fi. 

Singura preocupare a domnului Brecht este aceea de a rosti, într-o sală complet goală, diverse istorii anecdotice sau fabule moderne, în care sunt amendate o serie de tare ale lumii, care au bântuit-o de la începuturi până azi: impostura, prostia, lenea, supușenia, naivitatea, cruzimea, și multe alte „roade” ale lipsei de luciditate. Domnul Calvino pare a fi un personaj fugit din poveștile domnului Brecht, care a naufragiat în lumea domnului Valery, după ce plutise în paharul de absint al domnului Henri. Cât despre domnul Walser, s-ar putea spune că asupra lui s-a abătut un blestem. Acela de a a-și vedea visul năruindu-se, chiar când ar fi crezut că s-a transformat în realitate. 

Ce au oare în comun cei cinci domni? Faptul că toți locuiesc în același cartier imaginar? Ar putea fi doar o întâmplare. Faptul că au nume de scriitori celebri? S-ar putea să nu mai fie tocmai o întâmplare, ci o regie. Dar ce anume îi leagă atât de profund, astfel încât să intre toți în aceeași carte? Simplu: faptul că era nevoie de fiecare în parte pentru ca portretul nebuniei să fie cât mai exact, cât mai apropiat de originarul pe care îl vedem zi de zi pe stradă, dar pe care ne facem că nu îl vedem. Și pe lângă aceștia, a fost nevoie și de talentul unuia, domnul Tavares, de a îmbina fără fisură satira cu luciditatea.