Știați că în varianta originală a poveștii „Scufița Roșie” nu mai vine niciun vânător să omoare lupul și să dea un happy-end teribilei întâmplări? Că în „Degețel” se petrece poate cea mai sângeroasă crimă din istoria lumii: un tată, ce-i drept, căpcăun, își ucide, din orbirea poftei pântecului, cele zece fete într-o singură noapte? Că „Barbă Albastră” a fost un criminal sadic care-și ținea soția ucisă chiar de el într-o cameră secretă din propria-i casă? Că mitul războiului perpetuu dintre soacre și nurori este ilustrat cum nu se poate mai crud în povestea „Frumoasa din pădurea adormită”, unde soacra, zmeoaică sadea, plănuiește să-și mănânce nepoții și nora?

Cu siguranță veți spune că sunt cam sadice frumoasele povești ale lui Charles Perrault. Apoi vă veți consola cu ideea că așa se scriau basmele în secolul al XVII-lea. Dar eu aș zice mai degrabă că așa s-au scris dintotdeauna și așa se vor scrie cât va fi lumea. Că nici Frații Grimm, nici Andersen, nici chiar Ion Creangă sau Petre Ispirescu nu au fost cu mult mai blânzi în basmele lor. Numai că, în vremurile noastre, din exces de zel, multe dintre acestea sunt cenzurate și modificate pentru a nu leza inocența copiilor. Dar, oare nu pentru aceasta au existat dintotdeauna basmele: pentru a-i pregăti pe cei mici să ia viața matură în piept, vindecându-i din vreme de o prea mare inocență ce s-ar fi putut transforma în naivitate? Pentru că, nu-i așa, fiecare poveste nu este despre altceva decât despre viață și despre nebănuitele ei întorsături de situație.