Alfred Edward Taylor (1869- 1954) a fost un filosof englez, reprezentant al idealismului, renumit datorita contributiilor sale in metafizica, filosofia religiei, filosofia morala.
A fost membru al Academiei Britanice (1911) si presedintele Societatii Aristoteliciene din 1928 pana in 1929. A devenit membru onorific al New College din Oxford in 1931.
Martor la ultimele zile ale idealismului clasic si la zorii filosofiei analitice, A.E. Taylor a ramas in istoria gandirii ca un sustinator al celui dintai, prima sa lucrare importanta, Elements of Metaphysics (1903), fiind un tratat de metafizica. A ramas un idealist, insa odata cu trecerea anilor si-a nuantat ideile exprimate la inceput si a adus contributii importante la filosofia morala (The Problem of Conduct: A Study in the Phenomenology of Ethics, 1901) si la filosofia religiei (The Christian Hope of Immortality, 1938; Does God Exist?, 1945). Familiarizarea cu logica matematica a lui Bertrand Russel si studierea scrierilor adeptilor stiintei au contribuit la delimitarea sa de influenta metafizicii lui Hegel si l-au facut sa adopte o forma de realism critic in epistemologie si o metafizica mai consonanta cu traditia idealismului platonic. Si viziunea lui etica a suferit schimbari de-a lungul timpului, Taylor pastrandu-si interesul fata de psihologia morala si faptele empirice ale vietii morale, conceptia sa capatand insa un caracter rationalist si teleologic mai pronuntat, in care au inceput sa predomine treptat aspectele teologice. Este de amintit in principal pentru lucrarile sale despre filosofia greaca, in special pentru comentariile la Platon, dintre care cel mai important ramane Plato: the Man and his Work (1926), in care ofera un rezumat si o analiza a dialogurilor intr-o ordine relativ cronologica.
