logo
TOATE
PRODUSELE
coș de cumpărături
lei

Vezi mai multe
produse din:

Vezi toate cărţile

Autor \ Sf. Didim cel Orb

Raftul Cartepedia

Sf. Didim cel Orb

Vezi toate cărţile

BIOGRAFIE

Didim cel Orb a trait cel mai probabil intre anii 313-398. Sursele patristice amintesc de o cultura vasta a lui Didim in stiintele profane, informatie confirmata de scrierile sale, unde pot fi constatate cunostinte filozofice, gramaticale, de istorie naturala, muzicale, astronomice, matematice si geometrice. Chiar si din scurta scriere Contra maniheilor, poate fi observat modul in care o parte din asemenea cunostinte, filozofia si notiunile gramaticale, sprijina constructii exegetice aplicate versetelor Scripturii. Varietatea cartilor biblice folosite pentru culegerea versetelor dovedeste ca studiul Scripturii trebuie sa fi ocupat in educatia lui Didim un loc la fel de important ca si studiul culturii profane. Ambele directii ale formarii sale trebuie sa fi fost deprinse in mediul crestinismului elevat din Alexandria, deschis catre o reevaluare a culturii elenistice in lumina invataturilor Scripturii.

In cazul lui Didim, studiul are si o valoare practica pentru viata ascetica; Evagrie Ponticul retinea urmatoarea povata de la "mare invatator gnostic Didim": "Exerseaza permanent in tine insuti rationamente privitoare la pronie si judecata si straduieste-te sa pastrezi in memorie continutul acestora". Echivaland cele doua genuri de rationamente cu argumentele filozofice si teologice, sfatul trimite la ideea folosirii studiului ca o deprindere a mintii prin care ea sa devina imuna la chipurile sensibile si patimase luate de realitatile ce interveneau in viata anahoretului ca evenimente straine de orientarea acestuia catre o viata inchinata lui Dumnezeu. Grija lui Didim pentru disciplinarea mintii este fireasca in conditiile in care el s-a consacrat unei vieti anahoretice in pustiul Egiptului, fiind unul dintre parintii cei mai renumiti pentru inaintarea lor spirituala.

Cu siguranta, parintele Bisericii cu cea mai mare influenta asupra lui Didim este Origen (185-cca. 254), ale carui scrieri inca necondamnate de autoritatile ecleziastice ii sunt extrem de familiare si ii slujesc ca sursa de inspiratie si model. Astfel, Didim va pune in aplicare metoda exegezei alegorice a Scripturii de tip origenist, adaugand sensului literal al versetelor cercetate un sens alegoric capabil sa inalte la o intelegere spirituala superioara. Desi istoricii Bisericii din epoca patristica mentioneaza un numar mai mare de carti ale Scripturii carora Didim le-a consacrat asemenea comentarii alegorice, descoperirea arheologica din anul 1941 de la Tura (la sud de Cairo) a scos la iveala papirusuri ce contin comentarii ale sale la: Facere, Iov, Eccleziast, Psalmi si Zaharia. Motivul descoperirii atat de tarzii a scrierilor lui Didim este cauzata tot de dependenta autorului fata de invataturile lui Origen. Didim admite doctrina origenista de factura platoniciana referitoare la preexistenta sufletelor si caderea lor in trupuri ca o consecinta a inclinatiei originare spre pacat. Miscarea antiorigenista din secolele V si VI atrage condamnarea lui Didim si a scrierilor sale, alaturi de cele ale lui Evagrie Ponticul si Teodor din Mopsuetia.

SF. IOAN DAMASCHIN

Despre viata Sfantului Ioan Damaschin ne-au fost transmise putine informatii sau putine plauzibile, dat fiind ca relatarile hagiografice sunt adesea contradictorii. Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-cca. 749) s-a nascut in Damasc, provenind dintr-o familie arameana indigena, posibil, cu radacini arabe. Familia sa a avut un statut social privilegiat atat in epoca stapanirii Siriei de catre Imperiul Bizantin cat si in cadrul administratii dinastiei omeiazilor (661-750), tatal lui Ioan Damaschin, Sergie, fiind trezorierul califului `Abd al-Malik. Functia va fi transmisa tanarului Ioan dupa moartea tatalui sau, probabil in 690. Se estimeaza ca Ioan a parasit aceasta functie in 705 pentru o viata monahala in Palestina.

Educatia profana in Damascul epocii lui Ioan includea studiul logicii si al filozofiei aristotelice, precum si cunoasterea ideilor filozofice platonice si neoplatonice, devenite accesibile si prin intermediul traducerilor in limba siriaca realizate inainte de epoca islamica. Toate acestea modelau discursul si controversele teologice purtate de eruditii nestorieni si monofiziti din spatiul Siriei si al Mesopotamiei, iar, in epoca lui Ioan Damaschin, fusesera asumate si de intelectualii musulmani. Este cert ca viitorul monah detinea deja o buna cunoastere a teologiei ortodoxe. Retragerea lui in manastirea Sfantul Sava (Mar Saba) de langa Ierusalim si hirotonisirea lui ca preot nu au avut numai o insemnatate personala, ci au fost formele prin care el isi punea intreaga cultura profana si religioasa in slujba apararii teologiei si comunitatii ecleziastice ortodoxe. Ioan al V-lea (705-735), patriarhul Ierusalimului, il va coopta pe Ioan Damaschin la misiunea de a intari liturgic si dogmatic ortodoxia calcedoniana ce ajunsese sa aiba drept "centrul sau de facto" tocmai Orasul Sfant.

Scrierile Sfantului Ioan Damaschin ajung, pana la urma, sa ofere temeiurile intregii teologii ortodoxe. Pentru nevoile vietii liturgice a comunitatii ortodoxe, Ioan Damaschin compune poezii religioase si imnuri bisericesti. Cele trei omilii ale sale impotriva iconoclasmului au devenit sursa patristica fundamentala in favoarea cinstirii icoanelor. De asemenea, este autorul unor tratate polemice impotriva nestorienilor, monotelitilor, musulmanilor (Discutia dintre un saracin si un crestin), precum si a dialogului Impotriva maniheilor. Insa, cea mai importanta scriere, atat pentru apararea ortodoxiei, cat si pentru consolidarea ei, este trilogia Izvorul cunoasterii. Scrisa la sugestia lui Cosma Melodul, episcop de Maiuma, opera este impartita in trei sectiuni: Capete filozofice (sau Dialectica), Despre credinta ortodoxa (sau Dogmatica) si Despre erezii. In prima parte, bazata pe sursele filozofice indicate anterior, Sfantul Ioan Damaschin este interesat sa stabileasca vocabularul filozofic de care se foloseste credinta ortodoxa; in a doua, se afla o expunere extensiva a invataturilor crestine, bazata pe valorificarea traditiei patristice a Bisericii; in sfarsit, tratatul despre erezii preia, in buna parte, un rezumat din secolul V (Anakephalaiosis) al lucrarii Panarion de Epifaniu, adaugandu-i articole referitoare la ereziile contemporane lui Ioan Damaschin. Autorii crestini la care se face apel cel mai frecvent sunt: Origen, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Grigore de Nyssa, Nemesius din Emessa, Sf. Dionisie Areopagitul si Sf. Maxim Marturisitorul.

Izvorul cunoasterii va fi scrierea ce ii va aduce Sf. Ioan Damaschin recunoasterea in ambele biserici crestine traditionale. In Biserica Romano-Catolica, dat fiind ca opera lui primeste o traducere latina timpurie, influenteaza autori precum Petru Lombardul si Toma de Aquino, fiind socotita drept prima scriere de tip scolastic. In Biserica Rasariteana, aportul Sf. Ioan Damaschin a fost recunoscut pasager odata cu sinodul ecumenic din 787, unde condamnarea iconoclasmului a fost sprijinita pe baza scrierilor sale. Abia in secolul al IX-lea, dupa revenirea Imperiului Bizantin la ortodoxie, efortul lui Ioan Damaschin de a sintetiza invatatura crestina autentica de pana la el a fost apreciata asa cum se cuvenea, fiind considerat ultimul Sfant Parinte al Rasaritului crestin.