Despre autor:
Orfeu a venit pe lume într-o peşteră a muntelui Leibethtron, din preajma oraşului Leibethra, zămislit de una dintre fiicele lui Pieros şi Oeagros, craiul ciconilor. După mulţi ani de trudă, Orfeu a ajuns un neîntrecut mânuitor al lirei, învăţând pe de rost toate cântecele şi descântecele tracilor. De la pastori şi pădurari deprinse tainicul limbaj al fiarelor codrului, îmblânzindu-le cu vraja muzicii. Se lua la întrecere cu păsările sosite în stoluri să-l asculte. Când poposea într-un luminiş de codru, toate fiarele se adunau în jurul lui, să-l asculte ceasuri întregi. De la dascălul său Linos a învăţat literele feniciene, scriind pe tabliţe de lemn legi înţelepte, reţetele unor leacuri preparate din buruieni vindecătoare, unele aflate chiar de la vietăţile codrului, nevoite să-şi fie propriii lor vraci.
În peregrinările sale prin lume Orfeu a ajuns tocmai la Memphis. Preoţii templelor faraonice i-au dezvăluit tainele cerului şi ale pământului. L-au învăţat leacurile care însănătoşeau, făcând neprimejdioase până şi muşcăturile şerpilor veninoşi. Când n-a mai avut ce să afle de la egipteni, Orfeu s-a întors acasă, dornic să-şi rostească Cuvintele sacre, compuse în timpul anilor petrecuţi în Egipt.
Minunatele sale cântece au atras-o într-o zi pe Eurydice, preafrumoasa nimfă a pădurii. S-au îndrăgostit unul de altul şi curând a avut loc nunta sărbătorită în luminişurile codrilor Pieriei. Însă, muşcată de un şarpe, frumoasa Eurydice părăsi lumea celor vii, îndreptându-se spre Hades.
În acel ceas de grea cumpănă pentru Orfeu, la peştera din Leibethron sosi un oaspete de seama, venit anume de la Iolcos spre a-l pofti să ia parte la călătoria corabiei Argo spre îndepărtata Colchida. Orfeu s-a despărţit cu greu de meleagurile natale. Unicul tovarăş de drumeţie i-a fost lira tracică. Căci vitejia argonauţilor n-ar fi asigurat succesul deplin al expediţiei dacă în momentele de cumpănă n-ar fi intervenit lira lui Orfeu, săvârşitoarea de minuni. Nemaipomenitele isprăvi s-ar fi pierdut în negura uitării dacă n-ar fi fost de faţă Orfeu, care le-a şi cântat într-un poem al său.
Faima lui Orfeu a sporit neîncetat. Tracii îl socoteau drept muzicianul, poetul, magul şi profetul lor cel mai mare. El îşi aduna supuşii în peşterile din munţi. Acolo îi pregătea pentru viaţa ce-i aştepta pe lumea cealaltă, îndemnându-i să fie paşnici, cumpătaţi în petreceri, buni şi drepţi. Toţi îşi lăsau armele la intrarea peşterilor unde se oficiau tainicele ceremonii orfice. La misterioasele întâlniri cu bărbaţii nu erau admise deloc femeile. Supărate din această pricină, bachantele sfâşiară trupul paşnicului Orfeu, iar lira care cânta singură a fost azvârlită în noianul tracic, fiind mânată de valuri spre insula Lesbos.
Toate triburile tracice au păstrat cu sfinţenie amintirea lui Orfeu, transmiţând din tată în fiu prin viu grai poemele, cântecele şi legendele ţesute în jurul chipului său. Marele muzician-poet a trecut însă hotarele Traciei, fiind găzduit în Panteonul eroilor elini.
Ion Acsan
