Jimi Hendrix este un nume citat de orice chitarist vechi sau nou, o referinţă pe care oricine simte nevoia să şi-o însuşească, din admiraţie reală, din simplu respect sau din snobism. În mod paradoxal, cariera lui a fost una dintre cele mai scurte ale generaţiei din care a făcut parte – până şi Jim Morrison a avut parte de „un sfert de oră de faimă” mai lung. Şi tocmai pentru că, dincolo de apariţia scenică incendiară, uneori la propriu, şi de muzica fascinantă prin energia care de multe ori invada auditoriul în ciuda lipsei acurateţii, nu vorbea aproape deloc, aura lui misterioasă a tot crescut cu anii.
Jimi Hendrix a fost un copil al vremurilor sale, cuprins de frenezia libertăţii, hrănit de mic cu suferinţele şi mizeriile cântate de bluesmeni, uneori rătăcit în ideologii diverse. Dar, dincolo de acestea, a avut vâna unui artist autentic, introspectiv, gata oricând să-şi pună sub semnul întrebării propriile certitudini şi valenţe expresive. Cartea „Jimi Hendrix: De la zero” nu-l dezvăluie în întregime, dar ne dă indiciile necesare pentru a porni în călătoria descoperirii unui muzician care înseamnă mult mai mult decât „Hey, Joe”, „Voodoo Chile” sau un concert memorabil la Woodstock.
